Supt şi singur spre un tren rece, de noapte. Tînărul Gheorghe Alexandru tocmai ieşit din morişca televiziunilor, tocmai înfricoşat bine de oficialul Ministerului Armatei, tocmai sunat de colegi cu puţină susţinere, stă în picioare, în hainele lui militare. Nu-l opreşte nimeni să stea pe băncile din Gara de Nord, goale la miez de noapte, nu-l opreşte nimeni să se reazeme ostenit de-un stîlp.
- Stă drept, sfinx. Şi aşa va sta treaz ore în şir în noapte. Îşi trăieşte singurul moment de glorie din singurul război posibil al vremurilor noastre. Nu-l fură somnul. Stă cu ochii neclintiţi, metalici în noaptea pe care-o străbate cu trenul. Decizia sa, fapta sa nebună, condamnată de regulile militare şi libertatea sa individuală, viitorul incert, cenuşiu. Prins în cavoul nopţii, nu urlă, nu-şi roade unghiile.
Fără bagaje, gol la gît. Frig. Rătăcire? Scurtă nebunie?
-Trebuia să fac acest gest.
- Trebuia?
-Sînt tînăr şi necăsătorit, o pot lua de la capăt.
Îi e frică. E omeneşte.
-Te naşti liber, eşti liber. Dacă poţi să fii liber şi-n timpul vieţii, nu e minunat?
- Naiv? Libertatea asta însă te-a aruncat în haos. Unde mergi? Mi-e frică de el.
-Voi fi renegat de toţi. Ştiu.
- Şi presa, şi şefii, şi colegii. Toţi.
-Da, ştiu.
- Şi te-ai dus la Antenă, urîtă de toată Puterea.
-Ce ştiu eu? E prea complicat pentru mine. Nu ştiu care cu care. Eu aveam de spus un mesaj, nimic mai mult. L-am spus.
Împotriva lui Băsescu?
-Nu, împotriva vieţii pe care o ducem. Nu înţelegi, nu Băsescu e de vină, noi sîntem, că ne-am făcut viaţa asta aşa ca să trăim ca-ntr-o cutie de chibrituri.
- Tace şi-nghite din noapte. Cum respiră. Trage aer în piept şi trage în piept noaptea, scurtează din drum spre a ajunge mai repede la destinaţie, la sentinţă.
Omul era nemîncat, dar nu simţea foamea, omul era nebăut şi nu simţea setea. Eroismul lui îi dădea o alură de mort-viu.
Bucureşti-Sibiu. Apoi, Sibiu-Cîmpia Turzii.
- Trece pe-acasă. Îşi schimbă cămaşa. Carcasa uniformei o pune din nou. Interiorul casei lui ca şi sufletul. Scaun, masă, pat. Un dulap cu uşile-aripile căzute. Sgrumele de pîine ale ultimei mese. Parcă ordonate. Strînse într-o singură movilă. Da. Una.
-Da, am mîncat un covrig. Ieri dimineaţă. La două după masă m-am hotărît. Vorbisem cu colegii mei la popotă. Nu-mi ardea de mîncare. Vorbeam despre viaţa noastră. Că nu putem face nimic. Că sîntem, uite, ca un tren pe şină. Ori înainte, ori deraiem.
- Mă simt deraiat astăzi, dar liber.
E nălucire acest om? O fi, însă e Ora 7 Punct. În pragul Unităţii. Îl simt: spînzurat pe catafalc. Trupul drept pînă acum devine rigid. Mîinile şi le ţine ca pentru defilare. Milităreşte, drept. S-a întors în curtea roboţeilor. Nu va fi uitat. Nu va fi iertat. Omul de la poartă îl salută, apoi zice spre un soldat:
-Lasă’l, că-i nebun săracu’.
