o proză de Remus Valeriu Giorgioni
Casc ochii mari: în faţa mea un diac. Stă la masa simplă de brad,
aplecat asupra unui sul de pergament desfăşurat sub ochii lui şi fixat, la
un capăt cu călimara iar la celălalt cu un press-papier de malachit. Pare
un pergament nou, proaspăt ras, pe care copistul scrie încet, cu migală şi
concentrare – la fiecare rotunjire a literei scoate vârful limbii printre
dinţii îngălbeniţi şi cu strungăreaţă. Caligarafiază atent şi frumos fiecare
semn, iar din când în când se cinsteşte singur dintr-o stacană mare cu vin.
Ridic ochii către peretele opus, într-un colţ este bibioteca „de
piele şi lut” (o botez eu ad-hoc): suluri mari şi mai mici, aşezate-n
picioare în mari vase de lut ca nişte amfore-clepsidră. Iar pe mijlocul
peretelui, un fel de rafturi improvizate din lemn prelucrat grosolan conţin
înşiruite codexuri. Acestea sunt aproape egale, in-folii de papirus cu
legături mai simple sau mai scumpe, de lux (în zilele noastre li s-ar spune
„legate” sau „broşate”). Câteva ceasloave, sinaxare, gromovnice,
cronografe, evangheliare cu coperţi din carton sau argint încrustat,
legători din piele de viţel de mare şi cătărămi aurite. Totul îmi aduce
aminte de camera mea de lucru: poziţia mesei, a bibliotecii (în loc de
papirusuri eu am cărţi, iar în loc de pergamente, CD-uri, DVD-uri,
audiobooks: biblioteca electronică. Orice colecţionar care se respectă
posedă astăzi, când au dispărut bibliotecile particulare şi o bună parte din
cele publice, aşa ceva. Dar eu sunt de modă veche, îmi plac mai mult cele
pe suport de hârtie, suport real – opusul lui virtual: Îmi place să le pipă,
să le simt mirosul de cerneală proaspătă, să le întorc pe toate feţele… Le
tratez ca pe nişte fiinţe vii).
Şi în acest moment mă frapează un alt amănunt: cocoaşa! Diacul
meu stă aplecat asupra lucrării sale ca un semn de întrebare, aşa cum îmi
zice şi mie Elvira adeseori: Ce stai aşa cocoşat la masa de scris, parcă ai
fi un scrib egiptean sau un copist de prin Evul Mediu! Arunc un ochi pe
peretele cu cărţi, sunt câteva sute de titluri, dar nu le pot citi, nu există
nimic înscris pe cotor. Atunci mă apropii de câteva dintre ele, aflate mai
la-ndemână: sunt dintre cele mai simple… Nu mă apuc acuma să
zăngănesc la cataramele grele de bronz, astea sunt legate cu două limbi
de piele, cu cheutori. Frunzăresc un stihar greco-român, semnat
Gheorghe Pesacov, epigonul lui Alecu Văcărescu, dau apoi peste un
Spirakios P. Lambros şi Alexandros E. Lauriotes. Găsesc un gromovnic
cu un titlu generic, „Vrontologhion” iar apoi descopăr un op de
Constantinos Lascaris, acel fruntaş al aristocraţiei romee refugiat la
Veneţia, după ce, în 1261, Paleologii au intrat din nou în Constantinopol,
restaurând monarhia cum se pansează un leu rănit. (Mă uit în josul
paginii de gardă: e imprimată la Veneţia în tipografia lui Callerghi et
Vlastos). Dau peste un exemplar superb din „Fiore di virtu” şi unul
asemenea al „Alexandiei”, apărute în 1529 la Gioanni Antonio da Sabio
et Fratelli.
Mă opresc puţin din ameţitorul meu periplu cărturăresc spre a-l
observa (spiona) pe diac. Acesta îşi vede de treabă cu spor, îi dă înainte
cu rotunjitul caligrafiat al vocalelor şi consoanelor. Pana scârţâie
monoton pe suprafaţa netedă. Atunci, văzându-l aşa concentrat, parcă cu
desăvârşire absent, mă încearcă o bănuială… Dar dacă eu nu exist pentru
el?? Îl ating uşor, cu două degete pe umăr: diac(on)ul meu este lipsit de
consistenţă, pare făcut cu totul din ceaţă şi nu din lut. Atunci îmi zic
fericit, e bine că totuşi există el pentru mine, altfel cum aş fi putut
înregistra această minunată experienţă? Iar dacă eu nu exist pentrui el, cu
atât mai bine, îl pot ţine sub observaţie cum ai urmări un peşte într-un
acvariu. Pot să-mi bag nasul nestingherit prin cărţile lui, cărţile din
această atemporală bibiliotecă-muzeu. Aceste tomuri şi suluri vechi îmi
aduc aminte de studiile de literatură veche din bilbioteca proprie, adunate
cu trudă de pe la prieteni şi diverse anticariate: Nicolae Cartojan, Teodor
Burada, Moses Gaster. După Sărbătorile la români a lui M.N. Florian am
căutat un semestru întreg iar Dacia preistorică a lui Nicolae Densuşianu
o am în ediţia princeps din 1929. Sentimentul românesc al fiinţei, O
viziune românească a lumii, Mitologie populară… şi încă vreo câteva, cu
care mă mândresc, fără să-mi fac iluzii că, prin lectura sau simpla lor
posesie aş fi intrat cumva în rândul specialiştilor.
*
Mă mut pe raftul de jos şi dau întâmlător peste Hronograful lui
Manasses, o ediţie rară din anul 1616, pe care o caut de 20 de ani…
Alături de ea, umăr la umăr, „Hero şi Leandru” (a lui Museos) – Paris,
1538. Iar lîngă ele se lăfăie un excelent „Bertoldo”, în ediţia veneţiană a
lui Pano Teodosiu (1813), cunoscută mie. „Ethiopica” lui Iliodor, ediţie
bilingvă greco-latină.- Anul apariţiei, 1596, locul neprecizat.
După ce frunzării alte două hronografe – al lui Matei Cigala şi al
lui Doroteiu de Monembasia: „Biblos Istoricoi”, Veneţia, 1813,ieşită de
sub teascurile lui Nicolae Glykis – mă lăsai păgubaş. Ochii mei şi aşa
slabi de la naştere, începură să mă usture şi să lăcrimeze de atâta praf şi
buchisit la lumină slabă, lumina unui amurg de noiembrie excesiv de
noros. Aşa că mă văd silit să mă întrerup din aleasa mea activitate-cu-izde-
anticihitate-eternitate şi să mai văd de „colegul” meu grămătic.
Obosit de atâta fircălit et firitisit, diacul meu depusese pe piele
pana, rămânând într-o poză de prostraţie meditativă. După o vreme
începe să-i cureţe cu multă grijă vârful, frecându-l cu unghia…, după
atâta scris se încărcase cu apa de funingine solidificată. (Nu mă pricep,
poate aşa se şi ascute).Apoi se întinde pe spate pe priciul de scânduri
acoperit cu o velinţă roasă, rărită şi plină de găuri, cu ochii pironiţi în
tzavan. Privirea lui fixă mă sperie – îl urmăresc preţ de vreo cîteva
minute, nu clipeşte defel! Mă apropii cu precauţie, mişc mâna prin faţa
ochilor lui: grămăticul nimic. Abia acum remarc cât este de mic şi de
urât, negricios, cu mustăcioara abia mijită – să tot aibă la 25-30 de ani.
Oare de câtă vreme trudeşte el în chilia asta, câte ore pe zi?Ce face în
restul timpului, ce bea, ce mănâncă, ce tovarăşi de slujbă are?… Încăperea
asta, care seamănă mai mult cu o celulă e de fapt o chilie?
Mă întorc la cărţile „mele”, cele descoperite pe raft în biblioteca
bogată a diacului (a mânăstirii?) şi pe raftul al treilea îmi atrage atenţia
un opus strălucitor, ediţie bibliofilă: „Sulla colonia greca orientale
stabilita in Venezia”, autor Giovanni Veludo, Veneţia 1847, tipografia
Giorgio Antonelli. Sunt curios să aflu dimensiunile şi calitatea sulurilor:
iau dintr-o amforă unul mare şi unul mic. Constat că cele mici au 4,5 m
lungime, pe 33 cm lăţime iar celelalte 9/62. Pielea este subţire şi fină –
probabil gazelă – iar sulurile sunt scrise numai pe dinăuntru.
Cu cartea în mână mă aşez la masă (diacul meu se pare că a
adormit cu ochii deschişi, iar acum se uită la stele prin tavanul jos al
chiliei şi prin plafonul de nori, ca printr-un obiectiv telescopic). Deschid
hronograful lui Dorotei, cunoscutul episop al Monembasiei, în traducere
românească – după ce m-am chibuzit, minute în şir, de-an-picioarelea, să
buchisesc pe greceşte. Urmăresc cu privirea Predoslovia şi ochii îmi cad
peste numele tălmăcitorului, Grigore dascălul Buză!… Cum??… Păi
tratatul lui Gaster îi avansează ca traducători din greceşte pe Ion
Buburuză, Gavriil Diac ot Băltăşeşti şi pe Nicolae sin Mihalache! Dacă
nu greşeam epoca şi nu aterizam în camera de lucru a acestui copist de
prin Evul de Mijloc (Veacul „Întunecat”) al cărui nume afla-l-voi
vreodată?, aş fi rămas prost, cum se zice-n popor… Popor care mai
opinează că toată viaţa învăţăm şi tot proşti murim!
Trec uşor peste Capitolul Întîi, care tratează despre Creaţiune, îl
scanez într-un suflet pe cel privitor la istoria evreilor, a imperiilor asirobabilonian,
medo-persan, grec şi roman… Şi mă opresc la epoca romeilor,
cea care mă preocupă de-un timp încoace – şi-mi tulbură somnul –
preponderent. Autorul tratează doct, competent despre Ana Comnena şi
Nikifor Vrienios, faptele lor de viaţă şi isprăvile literare. Despre
împăratul Ioan Cantacuzino: fapte de arme şi litere, despre Mihail
Psellos, renumit profesor la Academia constantinopolitană. De împăratul
Manuel Porfirogenetul, cel plecat în bejenie de dragul ţării sale, fostul
imperiu aflat în declin iminent. Cum toate uşile cancelariilor euriopene i
se deschid şi se închid apoi la loc, rând pe rând, iar turcii se pregăteau să
asedieze Cetatea. Împăratul de purpură avea nevoie neîntârziată de ajutor
bănesc şi armat în contra expansiunii osmanlâceşti, iar aliaţii îi ofereau
numai vorbe. Frumoase, ce-i dreptul, dar vorbe! (Dar despre toate astea,
şi altele asemenea, într-o „bucată literară” viitoare, cititorule… Prea ai
vrea tu totul dintr-odată, ţi-ai cam luat nasul la purtare!)
Concentat cum mă aflam asupra cărţii cu pricina, m-am rupt
complet de realitatea imediată, când îmi atrage atenţia imaginea din
oglindă… Grămăticul nostru se ridicase din pat şi, păstând încă atitudinea
abstrasă, morga rigidă de până acum, începuse să mă privească insistent…
Mă fixează cu acei ochi ireali din spaţiul alterat, intermediat al oglinzii –
mă priveşte la rădăcina nasului. Ochii începuseră să-i clipească acum cu
rapiditate, ca o morişcă făcută din elitrele unui cărăbuş de mai. Aşa de
mare este viteza „de rotaţie” că am iarăşi impresia că nu clipeşte defel.
Tu cine eşti, de unde-mi apăruşi, frate?, articulează el fără să
mişte din buze. Părintele stareţ nu mi-a anunţat nici o vizită, nu aşteptam
pe nimeni, şi-apoi… Crede-mă, n-am mai văzut de luni întregi faţă
omenească Când m-au închis aici mi-au promis solemn că nu mă vor
elibera până nu termin de copiat cele 200 de exemplare…
Despre ce doreşti să convorbim? – îmi recuz eu orice
responsabilitate a vreunui răspuns, a oricărui răspuns posibil, atitudinea
mea reuşind să-i mărească diacului şi mai mult perplexitatea.
Ei, dacă eşti trimis de fratele Guillermo, savantul nostru în Biblie,
înseamnă că detenţia mea se va prelungi… Trebuie să dezbatem despre
Scriptură şi Tradiţie, urmând să scriu apoi un tratat întreg.
Discut cu diacul aşa, ca la vreo 30-40 de minute, despre diferite
subiecte de interes general şi particular (între altele şi despre clenciul
vreunui autorlâc) lămuresc problema traducerii cărţii lui Dorotei de
Monembasia în româneşte, apoi mă întorc să-mi iau rămas bun de la cărţi
– spre bibliotecă. Între „Filologul” lui Damaschin Studitul (Veneţia,
1671, imprimeria Nicolae Glykis) şi poema cretană „Erotocritul” a lui
Dionisie Fotino (Viena, 1818) ochesc o „Esopie” legată impecabil în
piele de focă. Mă uit la ea, o întorc pe toarte feţele: E apărută în anul
1543 la „editura” Gioanni Antonio & Pietro fratelli di Nicolino da Sabio.
Îmi face cu ochiul, tare aş vreo s-o strecor sub tunică, dar grămăticul e cu
ochii pe mine, sau poate doar mă observă cu simpatie.
În viaţa mea n-am furat un capăt de aţă – în afară de nişte cărţi
vechi de la Căminul Cultural, eram printr-a patra… Clădirea se afla în în
restaurare, parcă văd şi acum un morman de cărţi şi reviste vechi depuse
în mijlocul încăperii, până-n tavan. Atunci am îndesat pe sub palton câte
cărţi am putut şi dus am fost.
Aceeaşi tentaţie o am acuma: trebuie să dovedesc prin ceva
colegilor mei de la Institutul de Cercetare şi Conservare a Patrimoniului
Cultural că am fost aici, în această chilie, în această epocă, iar exemplarul
cu pricina este unic, un incunabul. Şi atunci mă întorc în profil, mă fac că
frunzărec opul şi… harşt!, îi smulg o pagină, şi-i trag un tuşit. Conştient
de sacrilegiul cultural săvârşit.
*
Mă trezesc subit în camera mea – în timpul meu! – la masa mea
de lucru, alături de biblioteca mea… îmi aduc aminte de experienţa trăita
ca de un vis mai intens şi mai insistent. Un vis pe care-l reţii mai bine
decât pe toate celelalte şi ţi se pare mai clar numai din cauză că s-a
repetat de câteva ori. Impresia rămasă este de ceva intermediar, aflat
imediat sub epiderma realităţii, tangent la realitate. Am în faţă un
evangheliar cu coperţi de argint bătut cu pietricele mărunte – un
exemplar rar, cere-mi aduce aminte de biblioteca scribului sechestrat în
scriptoriu. De exemplarele la care lucra (se inventase de ceva timp
tiparul, dar tot mai căutate erau probabil exemplarele caligrafiate de
mână!)
Deschid la pagina de gardă: SĂNTA SCRIPTURĂ
A
VECHIULUI ŞI A NOULUI TESTAMENTU
EDIŢIUNE NOUĂ REVEDUTĂ DUPĂ TECSTURILE ORIGINALE ŞI
PUBLICATĂ DE SOCIETATEA BIBLICĂ PENTRU BRITANIA ŞI
STRĂINĂTATE
IAŞII
TIPO-LITOGRAFIA H. GOLDNER
1874
O frunzăresc puţin, ajung la Epistola Întâia către Corinteni, cap.
13: „De aşĭ vorbi în limbele omenilorŭ şi ale ângerilorŭ şi iubirea nu aşĭ
avé, m’amŭ făcutŭ ca o aramă sunătóre, séŭ cimbalŭ resunătoriŭ… Căci
vedemŭ acumŭ ca prin oglindă în enigmă; dară atuncea façă către façă;
acumŭ cunoscŭ în parte, dară atuncea voiu cunósce precum şi sunt
cunoscutŭ.” Întorc câteva file bune înapoi şi înaintea ochilor îmi apare,
cu litere mari, verzale ECCLESIASTULŬ, Cuprinsulŭ şi scopulŭ cărţeĭ.
Iar la cap. 5 scrie aşa: „Păzesce piciorulŭ teŭ când mergi in casa lui
Dumnedeu; şi apropiă-te maĭ bine spre a asculta decâtu să aducĭ
sacrificiŭlu nebunilorŭ”… „Bucură-te, tênere, in copilăria şi anima ta să
se veseléscă in dilele tênereţei lale, şi âmblă in căile animei tale.”
Scot victorios de sub faţa de masă pagina din „Esopia”; este
numerotată cu numărul 43 şi încep să citesc – parcurg cu oarecare
uşurinţă literele slavone, căci scrisul e-n româneşte. (Asta îmi aduce iar
în minte ideea mea trăznită de prin clasa a VI-a, când am avut tupeul să
expediez o scrisoare „Unui elev din URSS” – asta era toată adresa… E ca
şi cum i-ai scrie lui Moş Crăciun, unui Crăciun care pe-atunci se numea
Gerilă…
Prin bunăvoinţa funcţionarilor de la Poştă scrisoarea mea a ajuns
în satul Speia, Raionul Tiraspol, RSS Moldovenească. De atunci am
început să corespondez cu o clasă întreagă – desigur, a VI-a – şi cu
diriginta lor. Aceştia mi-au trimis o sumedenie de ilustrate şi de scrisori,
iar diriginta un pacheţel de cărţi. Toate erau scrise în româneşte, dar cu
litere ruseşti.)
… De asta îmi aduc aminte acum, când mă pregătesc să mă
prezint în faţa Consiliului (ICCPC), ca să-mi pledez cauza. O cauză
comună cu a celor care studiază problema călătoriilor în timp, a faliilor şi
crevaselor, buclelor temporale, în care mai poţi nimeri şi din greşeală,
fără a fi nevoie să te laşi introdus în maşina timpului… (faimosul
„cronograf”, care zace demontat în Muzeul Vaticanului, ca nu cumva să-i
treacă prin cap vreunui isteţ să-l folosească!).
Îmi pregătesc geanta diplomat, mă întorc spre uşă… mă aflu deja
cu mâna pe clanţă. Dau să apuc pagina, s-o pun la adăpost într-un dosar,
însă mâna mea nimereşte în ceva moale, inconsistent. Mă uit atent: pe
masă nu mai e nici o pagină, un fragment doveditor de „Esopie”
originală, ci o biată grămăjoară de praf alb…
