un eseu de Marius Ţepeş
Un caz interesant în evoluţia fenomenului literar postbelic îl
constituie literatura antiutopică, ale cărei ipostaze au depăşit rareori până
în prezent, în procesul receptării, faza criticii de întâmpinare. Credem,
însă, că mai profitabilă decât comentariul impresionist sau descrierea
universului fiecărei opere în parte ar fi identificarea elementelor
recurente, în stare să constituie un profil al acestui tip de literatură.
În încercarea de a defini raportul dintre utopie şi antiutopie, se
consideră în general că, în timp ce prima are o valoare preponderent
compensatorie, concretizând nostalgia paradisului pierdut, antiutopia are,
mai degrabă, un caracter anticipativ, putând fi inclusă sub umbrela
generoasă a science–fiction-ului.
Fiind de acord că infernul este ulterior paradisului, cei mai mulţi
comentatori ai fenomenului consideră antiutopia drept un produs al
reacţiei faţă de matricea ei, utopia: Utopia negativă nu se deosebeşte de
cealaltă (utopia – n.n.) decât prin intenţii. Ea inventează şi deduce
posibilele laterale după aceleaşi procedee, îşi construieşte tot aşa
peisajul utopic şi republica. Totuşi, scopul ei nu este de a ne aduce în
prezenţa celei mai bune guvernări. Ea nu construieşte pentru a construi,
ci pentru a demola. Edificiul ei serveşte drept exemplu negativ şi arată
ceea ce n-ar trebui să existe.1 Exprimând acest punct de vedere într-o
lucrare despre istoricul şi mecanismul utopiei, Alexandru Ciorănescu
sfârşeşte, totuşi, prin a exagera dependenţa menţionată, legând însuşi
statutul antiutopiei de elementul teleologic pe care aceasta îl conţine:
Utopistul devenit antiutopist suprimă utopia, sau măcar lasă să se
înţealeagă că s-ar cuveni să fie suprimată; şi făcând acest lucru, el se
1 Alexandru Ciorănescu, Viitorul trecutului. Literatură şi utopie., Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1996, p. 203
suprimă pe sine însuşi […]. Utopistul negativ nu este un om liber sau
care se pregăteşte să se scuture de legăturile sale: nu-i decât un
prizonier care se învârteşte în cerc în cuşca sa.2
Cu toate acestea, atunci când sunt contabilizate realizările acestei
specii în diferite literaturi, autorul nu mai revine la condiţionările
amintite, admiţând că utopistii negativi se simt mai în largul lor, din
punct de vedere literar, decât cei care cred sau se fac că ar crede în
tablourile lor închipuind fericirea.3
Din păcate, explicaţia acestui fenomen nu este nici măcar schiţată.
De fapt, chiar dacă afirmaţia pare simplistă, credem că explicaţia rezidă
în caracterul spectacular al răului, în multiplele metamorfoze ale acestuia,
incomparabil mai fascinante decât liniaritatea şi discreţia binelui. În stilul
său pitoresc, Cioran subliniază această diferenţă calitativă în Istorie şi
utopie: Utopia este grotescul în roz […]. Ca să plăsmuieşti o adevărată
utopie, ca să poţi picta, cu convingere, tabloul societăţii ideale, îţi
trebuie o doză de candoare, ba chiar de nerozie, care, stând prea la
vedere, sfîrşeşte prin a-i scoate din sărite pe cititori. Singurele utopii
lizibile sunt falsele utopii, acelea care, scrise în joacă, din amuzament
sau mizantropie, prefigurează sau evocă Călătoriile lui Gulliver.4
Un punct de vedere interesant aduce în discuţie Sorin Antohi în
lucrarea sa Utopica. Studii asupra imaginarului social. Acesta renunţă
deliberat la a crea polaritaţi, considerând antiutopia o probă certă a
maturizării utopiei: Nu există ruptură între utopie şi antiutopie. Cea dea
doua nu este până la urmă decât varianta perfecţionată a celei dintâi,
fatalitatea ei, geamăna ei lipsită de artificii. Antiutopia ar putea fi
considerată fără a greşi o expresie a maturizării genului, ca şi o
modificare a perspectivei: pe când utopia promite, antiutopia
radiografiază. Prima uzează de retorica profeţiei, a doua se mulţumeşte
cu cea a reportajului.5
O astfel de abordare nuanţează problema, explicând în acelaşi
timp, dacă mai era cazul, statutul de întâi născut al utopiei în raport cu
mezina clanului. Ca orice specie literară, utopia s-a manifestat prin timp
în multiple ipostaze, impunând la un moment dat chiar o modă.
Caracterul ei preponderent descriptiv, ca şi gradul ridicat de
stereotipizare, au condus, însă, în mod inevitabil spre un manierism suigeneris,
generând premisele necesare unui exerciţiu parodic.
2 ibidem, p. 204
3 ibidem, p. 225
4 Emil Cioran, Istorie şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 100.
5Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social. Editura Stiinţifică, Bucureşti,
1991, p. 223
147
Din acest punct de vedere, se poate afirma că ideea regândirii
statutului originar al antiutopiei ca o parodie a unui paradis artificial creat
şi întreţinut, nu poate fi decât incitantă şi plină de consecinţe pentru
orice demers analitic.
Mai didactic, criticul Florin Manolescu propune o abordare
tematică a subiectului atunci cînd observă că aproape toate contrautopiile
exprimă aşadar, un număr de primejdii potenţiale care,
instituţionalizate, pot duce la pierderea libertăţii, la desfiinţarea omului
ca individ, la transformarea lui într-un număr sau într-o marioneta˘.6 Or,
ideea de potenţialitate a faptelor surprinse, precum şi decelarea unei
intenţionalităţi preventive a textului, impun antiutopiei un caracter
anticipativ, de unde şi plasarea speciei sub eticheta science-fiction-ului.
Cu adevărat interesantă este remarca lui Florin Manolescu
privitoare la elementul de noutate pe care structura antiutopiei îl implică:
Se poate spune deci că faţă de opoziţia tipică a S.F.-ului (vechi – nou,
prezent – viitor) şi faţă de opoziţia clasică prezentă în orice utopie (bine –
rău), contra-utopia introduce o opoziţie nouă (normal – anormal). Iar
pentru a deveni literatură, schema aceasta este pusă în mişcare […] prin
scoaterea unui fapt de normalitate din contextul lui firesc şi aducerea lui
în contextul anormal.7 Avem, aşadar, o posibilă explicaţie pentru
superioritatea valorică în plan literar a antiutopiei în raport cu utopia, mai
ales dacă luăm în considerare faptul că întreaga literatură modernă, de la
Kafka la scriitorii sud-americani, este fundamentată tocmai pe opoziţia
normal – anormal.
În cazul antiutopiei, interesantă este mai ales relaţia dintre ideile
politice şi modul de a acţiona al personajelor care îşi asumă aceste idei.
Mai mult, ideile politice tind să aibă o anumită autonomie a mişcării, fapt
care le permite să devină ele însele personaje ale cărţii. Tensiunea apare
între individ (grup de indivizi) şi ideile politice, atracţia primului pentru
politică şi pentru ideile politice fiind contaminată de urmărirea unei
recunoaşteri care are de-a face prea puţin cu obiectivele politice enunţate
iniţial.
Consecinţele acestui demers subversiv sunt inventariate cu fineţe
analitică de Paul Ricoeur atunci când notează că ajungând la putere, un
grup accede la universalul concret şi se depăşeşte ca grup particular,
realizând astfel coincidenţa fragilă între o funcţie universală şi o poziţie
de dominaţie. Aceasta explică fără indoială faptul că o violenţă latentă
continuă să afecteze raportul tuturor cu puterea. Viaţa politică rămâne
6 Florin Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers, Bucuresti, 1980, p.71
7 Florin Manolescu, op.cit., p. 72
ineluctabil marcată de lupta pentru cucerirea, păstrarea, reluarea
puterii, este o luptă pentru dominaţia politică.8
Pentru a exemplifica fenomenul în discuţie recurgem la cateva
texte reprezentative ale genului, două dintre ele, Biserica neagră,
romanul lui A.E.Baconsky, şi Al doilea mesager al lui Bujor Nedelcovici,
având o istorie alambicată, fiind refuzate de editurile româneşti, dar
publicate ulterior în Germania şi Franţa. Celelalte două romane asupra
cărora ne-am oprit în analiza noastră sunt Racul lui Alexandru Ivasiuc şi
Viaţa pe un peron de Octavian Paler.
În fiecare caz, reprezentările modelului religios (paradisul
terestru, profeţii, biserica protectoare, omul nou) preluat de propaganda
comunistă, aşa cum demonstrează criticul Eugen Negrici în Poezia unei
religii politice9, sunt trecute prin filtrul demistificării.
Patriei, a cărei descriere împrumuta, în toate poemele închinate ei,
datele biblicului Canaan, antiutopia îi opune un spaţiu închis, atent
cartografiat, supravegheat cu stricteţe. Bunăoară, în romanul Al doilea
mesager insula devine o metaforă a universului concentraţionar: Am avut
dreptate când ţi-am spus că n-ai instincte bune, altfel nu te-ai fi întors.
N-ai să mai pleci niciodată de aici! Gata, băiatule! Uşa s-a închis
definitiv în spatele tău. Clanţ! Ai auzit zăvorul? Vei deveni şi tu un om
nou şi fericit, un om al viitorului din Insula Victoriei!10 Nu întâmplător,
ieşirea din acest spaţiu nu va fi niciodată concepută ca evadare, ci va fi
considerată drept o eventuală recompensă pentru serviciile aduse
grupului dominant. Simbolismul izolării este evident şi în Biserica
neagră, anticiparea îngheţului fiind o subtilă trimitere la dogmatizarea
extremă ce se întrezărea: Era mijlocul lunii întâia, furtunile toamnei
pândeau în zare, azi-mâine se vor dezlănţui… şi apoi iarăşi liniştea şi
îngheţul iernii, zăpada, viscolul, nebunia…11
Un spaţiu închis este şi lumea în care se agită Miguel din Racul în
preziua loviturii de stat. Alexandru Ivasiuc nu descrie propriu-zis o
insulă, ca realitate geografică, ci un univers militarizat din care nu poate
fi vorba de evadare. Însuşi aeroportul, loc dinamic prin excelenţă şi
simbol al deschiderii, îl surprinde pe Miguel prin impresia de inerţie pe
care o lasă: Marea clădire modernă, cu arhitectura ei ciudată care
scotea în evidenţă impersonalitatea volumelor geometriei, cilindri
întretăiaţi de cercuri, era întunecată. Doar câteva piste erau presărate
8 Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutica, Bucuresti, Editura Humanitas, p. 295
9 Eugen Negrici, Poezia unei religii politice, Editura Pro, Bucuresti, 1995, p.364
10 Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager, Editura Eminescu, Bucuresti, 1991, p. 28
11 A. E Baconsky, Biserica Neagră, în Scrieri II – proze, Editura Cartea Româneasca,
Bucureşti, 1990, p. 155
cu lumini portocalii, ciuperci artificiale de noapte şi geamurile cîtorva
birouri, aruncau o lumină suspect de paşnică. Tocmai pacea, pentru un
asemenea loc, era un adevărat semn de pericol.12
La fel ca aeroportul, gara îşi asociază pentru omul modern un
simbolism al deschiderii spre restul lumii, fiind o constantă promisiune a
evadării în alte spaţii. Însă atunci când această gară este înconjurată de un
deşert, iar şinele se pierd în nisip, tot simbolismul amintit se transformă
exact în opusul său, adică închidere, izolare, inerţie, coerciţie: Deşertul
era ca un ochi mort, imobil şi neîndurător, fixat asupra noastră. O
imensă pată galbenă care ne ardea privirea, un gol în care nu exista nici
un semn de viaţă(…). Destul de aproape de locul unde ne oprisem când
am ieşit din pădure, am găsit şinele. La marginea pădurii se prefăceau şi
ele în nisip.13 Imagine plastică, pe care personajul-narator din romanul lui
Octavian Paler o va asocia ideii deşertăciunii existenţei. De fapt,
parabola generală, legată de relaţia dintre culpabilizare şi frică, abundă în
simboluri, pe cât de bizare, pe atât de expresive: grota, mlaştina, peronul,
cobra.
În mod sigur, insula, înţeleasă nu doar ca realitate geografică, ci
şi ca spaţiu care limitează, nu epuizează metafora universului închis.
O altă imagine a spaţiului, recurentă în textele cu caracter
antiutopic este cea a panopticului, simbol al supravegherii şi
constrângerii, al cărui efect major, aşa cum observa Michel Foucault în A
supraveghea şi a pedepsi, este acela de a induce individului frica şi
autosupravegherea, controlându-i viaţa privată. Mijloacele clasice de
supraveghere (telefonul, microfoanele ascunse, antenele audio-video,
întreaga armată de agenţi, spioni şi turnători) au dispărut, locul lor fiind
luat de autodenunţ. Nu există satisfacţie mai mare pentru indivizi decât
aceea de aşi denunţa comportamentul deviant şi de a urma un riguros
program de ideo-terapie.
Culpabilizarea generală constituie în romanul lui Nedelcovici premisa
fundamentală a unui proces care are ca finalitate autosupravegherea:
Pentru prima oară de când m-am întors, un gând ascuns, prima
minciună: n-am folosit termenul de invazie a Metropolei, ci insurecţie.14
Cenzura a dispărut ea însăşi ca formă instituţionalizată de control,
fiind înlocuită de răspunderea şi conştiinţa profesională. Mai
surprinzător este faptul că prohibiţiilor oficiale de tot felul li se găseşte
într-o a doua instanţă, o falsă motivaţie de ordin personal: Lectură?
12 Alexandru Ivasiuc, Racul,(editia a II-a), Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 168
13 Octavian Paler, Viaţa pe un peron, (ediţia a II-a), Bucureşti, Editura Albatros, 1991,
p. 258
14 Bujor Nedelcovici, op.cit., p. 43
Cărţi? Hm! Mă faci să râd! Mi-ai adus câteva cărţi? Te rog să le iei, ar
trebui să le predau la Biblioteca Municipală, nu avem dreptul să le
primim… de altfel, nici nu am timp să le răsfoiesc. in acasă frânt de
oboseală, moţăi într-un scaun, fac lecţii cu Pierre, ascult marşuri la
televizor sau mă culc.15
Formele de organizare ale unei astfel de societăţi, ca şi cei care
instrumentează tot acest scenariu culpabilizator, nu sunt altceva decât
imaginea răsturnată e reprezentărilor angelice prin care textele
propagandistice consolidau mitul partidului ocrotitor şi al conducătorului
iubit, profet şi strateg deopotrivă. Locul acestora din urmă este luat în
romanul lui Nedelcovici de un sofisticat aparat represiv, având o ierarhie
bine determinată (Liga, Brigăzile de ordine şi Institutul de ideoterapie) şi
condus de un fost pescar, Guvernatorul, maestru al disimulării şi
intimidării. La fel ca personajul din Toamna patriarhului, căruia
apropiaţii încercau să-i întreţină iluzia virilităţii vârându-i în pat
prostituate travestite în liceene, Guvernatorul trăieşte la rândul său într-o
realitate cosmetizată, al cărei decor de mucava îl intuieşte: Sunt mai
bătrân, nu-i aşa? Ziariştii îmi pun fotografiile de acum câţiva ani, şi râde
încet. Vor să par mai tânăr… şi eu nu mai sunt tânăr de treizeci de ani, şi
abia acum râde deschis, puternic, cu poftă.16
Tot o ligă, de data aceasta Liga Cerşetorilor, a cărei dogmă
supremă postulează umilinţa ca modalitate de disciplinare a individului şi
de ascensiune socială, îşi exercită în mod abuziv controlul asupra lumii
din Biserica Neagră. Lipseşte conducătorul unic, însă locul acestuia este
luat de Dumnealor, o elită politică, în jurul căreia roiesc tot felul de
personaje bizare: Servitoarea, Cei trei gropari, Falsul frate, Tipul sordid,
Proprietăreasa, Personajul auster, Emulii. În realitate, retorica umilinţei
contează doar ca mijloc de aservire a celorlalţi, amănuntele picante legate
de aşa-zisele universităţi de noapte fiind un amestec scandalos de
îndoctrinare şi dezlănţuire orgiastică.
Carierismul şi dogmatismul vor submina însă constant echilibrul
şi unitatea Ligii Cerşetorilor. Gruparea conservatoare nu ezită să asedieze
Biserica Neagră, spaţiu securizant şi ultimă citadelă a liberalismului.
Lapidaritatea şi autenticitatea notaţiei nu înlătură însă impresia de
scenariu abil dirijat: Asediaţii şi asediatorii nu sunt, în ultimă instanţă,
decât mase de manevră. Adevărata luptă se duce sus în săli închise şi
inaccesibile, unde cercurile superioare ale Ligii, divizate în două tabere,
se confruntă zi şi noapte, abia reuşind fiecare să comunice cu câte un
15 Ibidem, p. 31
16 ibidem, p. 139
151
agent strecurat spre acele încăperi ascunse. Acolo se va hotărî totul.17
Conflictului îi urmează inerente demascări şi vânători de vrăjitoare,
eficienţa schimbării constând nu atât într-o primenire ideologică, cât mai
ales în reciclarea aparatului administrativ.
Dincolo de aceste constatări e limpede că putem identifica atât în
Biserica Neagră, cât şi în Al doilea mesager, unele obsesii ale grupului
dominant. Bunăoară, violenţa, care ia forme dintre cele mai bizare,
memorabilă fiind scena bătăii atent supravegheate de la stadion din Al
doilea mesager, ocazie cu care manifestarea atroce se transformă brusc
într-o formă de divertisment: Ochi învineţiţi, arcade plesnite, capete
sparte, maxilare fracturate, haine rupte, nasturi săriţi… Armatele
combatante – învinşi şi învingători – se retrag spre scările tribunelor…
Satisfacţia obosită, expresia de ură împletită cu bucurie le dă un aer de
satisfacţie.18
O particularitate a limbajului aluziv o constituie organizarea
textului ca o confesiune a unui personaj cu un statut aparte în lumea pe
care o analizează. Am putea să-l numim hiperlucidul sau anarhistul, însă
ambele calităţi derivă din condiţia sa de străin.
O interesantă analiză a imaginii arhetipale care stă la baza
excluderii principiale a străinului o face Eugen Negrici în studiul care
însoţeşte antologia de poezie propagandistică Poezia unei religii politice:
Străinul nu a fost decât târziu, când paradoxul cristic a căzut în
mitologia populară, un posibil mesager al lui Dumnezeu[…] În genere,
însă, tradiţia l-a văzut ca pe o periculoasă încarnare diabolică. El era
cel din afara cercului magic protector, care împiedică pătrunderea
sufletelor rătăcitoare, a duşmanilor, a demonilor. Din perspectiva
acestui simbolism al închiderii, cel ce nu este sau nu mai este dintre ai
noştri, Celălalt, întruchipează mai curând Adversarul, spiritul care
acţionează prin rele sugestii şi incitări.19
Într-un univers cosmetizat, în care realitatea traversează o
profundă criză la nivelul reprezentării, opoziţia normal – anormal
funcţionează numai în cazul străinului, ceea ce îl deosebeşte de ceilalţi
fiind tocmai conştientizarea stranietăţii situaţiei. El simte intruziunea în
firescul cotidian a unor factori perturbatori, care ţin de o ambiguizare şi
de o relativizare a moralei, sau care se rezumă, în primă fază, la o
modificare suspectă a decorului.
Din această perspectivă, situaţia descrisă în Al doilea mesager,
romanul lui Bujor Nedelcovici, şi în Biserica neagră de A.E. Baconsky,
17 A.E.Baconsky, op.cit., p. 259
18 Bujor Nedelcovici, op.cit., p. 119
19 Eugen Negrici, op.cit.,p.364
devine paradigmatică. În ambele cazuri, personajul-narator revine, după o
lungă absenţă, în locul în care îşi petrecuse copilăria, iar orizontul de
aşteptare îi este înşelat. Pentru personajul lui A.E. Baconsky, viaţa
oraşului suferise între timp schimbări nenumărate. Pînă şi străzile aveau
un aer de umilinţă şi de rătăcire cu duhul, iar trecătorii[…] erau atât de
puţini de parcă o molimă necruţătoare îi secerase. Eram copleşit de
sentimentul unor prefaceri mult mai adânci, cărora nu le puteam vedea,
în prima zi, decît aparenţele. Multe surprize simţeam că mă pândesc de
pretutindeni şi prima dintre ele mă aştepta chiar acasă.20 Evident,
surprize este un eufemism, termenul desemnând, de fapt, primele semne
ale instalării absurdului în cotidian, iar acestea se ţin lanţ, pînă când
realitatea însăşi va împrumuta trăsăturile unui coşmar generalizat
Indiferent de statutul său anterior, nou-venitul este pentru ceilalţi,
chiar pentru foştii săi prieteni, un străin, un familiar al altei ordini
sociale, în fine, un potenţial element destabilizator. Nu întâmplător, el
este luat în primire încă de la sosire de emisarii grupului dominant.
Astfel, în Insula Victoriei, Danyel Raynal este întâmpinat de doi indivizi
scorţoşi de la Colegiu, care îl invită să facă o vizită Guvernatorului. Mai
mult, fără să bănuiască nimic, protagonistul este supus unui interogatoriu
mascat de către un foarte bun prieten, devenit între timp faimos poet de
curte. Tot un anunţ în termeni ultimativi primeşte şi Sculptorul din
romanul lui A.E.Baconsky. De fapt, ambele invitaţii sunt dovezi evidente
ale suspiciunii autorităţilor faţă de cel neiniţiat încă în noua ordine
politică, întrebarea care revine obsedant fiind legată de scopul întoarcerii:
În fond… tu pe cine mai ai în ţară?[…] De ce te-ai întors după
unsprezece ani?[…] Ce-ai de gând să faci?[…] Cu ce gânduri te-ai
întors în afară de cele spuse?21
E limpede că în raport cu austeritatea materială şi îndoctrinarea
oarbă ce caracterizează oamenii viitorului din Insula Victoriei, atitudinea
lui Danyel Raynal trece drept excentrică, dar mai ales periculoasă. Totul
îl califică drept străin, în special ceea ce ţine de normalitate. Conduce un
Ford Mustang, citeşte literatură, ascultă muzică clasică, intenţionează să
scrie un roman şi să ţină un curs intitulat Istoria şi literatura, aşadar,
suficiente premise pentru a fi catalogat drept indezirabil şi sfătuit să se
expatrieze, nu însă înainte de a i se folosi prestigiul dobândit peste hotare
în scopuri propagandistice: Poţi să te întorci cînd vrei, îţi vizitezi
prietenii, rudele…stai o lună, două, apoi pleci din nou la Paris, Milano,
20 A.E.Baconsky, op.cit., p.161
21 Bujor Nedelcovici, op.cit., pp.12-13
Veneţia[…]. Te cultivi, înveţi, scrii ce vrei, despre cine vrei… iar noi ne
mândrim cu o personalitate ca tine care s-a născut în insula noastră.22
Din multe puncte de vedere, situaţia străinului este similară cu
cea a biblicului Iov. Peste un om lucid, venit dintr-un spaţiu al
normalităţii, se abate absurdul. Treptat, toate bucuriile simple îi sunt
interzise, rămânându-i – amară ironie – doar posibilitatea problematizării.
Un alt clişeu, clamat frecvent de apostolii comunismului, a fost
omul nou. Ceea ce propaganda oficială înfăţişa drept corolarul unei
societăţi bazate pe egalitate şi exemplaritate comportamentală, s-a
dovedit în realitate un produs al fricii, cobai al unor experienţe dintre cele
mai terifiante. Indiferent de metodele folosite de grupul dominant,
formarea noului tip uman avea la bază aceeaşi inepuizabilă strategie a
dezumanizării
În primul rînd merită făcută observaţia că raportul dintre agenţii
răului şi omul nou comportă cel puţin două aspecte: asimilarea şi
socializarea extremă. Perspectiva asimilării reprezintă însuşi resortul
declanşator al confesiunii în romanul lui Octavian Paler. Rinocerizarea
fiind aproape încheiată, personajul-narator se agaţă de cuvinte în speranţa
exorcizării răului prin mărturisire: Acum vă pot spune, în sfârşit,
adevăratul scop al confesiunii mele: dacă mă veţi vedea vreodată la un
colţ de stradă cu un fluier în mână, cântând unei cobre, să ştiţi ce s-a
întîmplat. Nu eu am vrut, domnilor; eu am visat să rămân om şi m-am
luptat cât am putut. Nu-i aşa că sunt încă om dacă mi-e frică?
Îmblânzitorii par uneori bântuiţi de reverii tulburi, dar în somnolenţa lor
ciudată nu spun un cuvînt. Singura mea şansă de a vorbi e acum.23
Asimilarea nu are, aşadar, un caracter instantaneu, ci presupune
un proces îndelungat şi factori favorizanţi. De cele mai multe ori ea e
determinată de singurătate, de claustrare, stări prin excelenţă prielnice
silogismelor de tot felul. Opoziţia dintre bine şi rău, dintre spirit şi trup
este figurată prin lupta dintre Dumnezeu şi fiară, ruperea echilibrului
fiind hotărâtoare pentru statutul individului, acela de sfânt sau de
îmblânzitor de cobre. Fapt sigur e că sunt foarte puţini sfinţi pe lume,
numărul îmblânzitorilor fiind incomparabil mai mare, iar neutralitatea,
prohibită.
Omul nou devine în romanul lui Nedelcovici un simplu obiect
social, produs de serie al temutului institut în care se practica ideoterapia.
De aici şi până la nediferenţierea şi obedienţa pe care le presupune o
masă de manevră nu e decât un pas: Deschid involuntar televizorul.
22 ibidem, p. 146
23 Octavian Paler, op.cit., p. 275
Cineva vorbeşte la tribună. O adunare într-o sală imensă. Figuri de
ceară, aplauze la comandă, măşti, ochi vidaţi, fixitatea feţelor de
carton… sărbătoarea unui simulacru colectiv devenit formă reală de
existenţă.24 Modelul spre care se tinde este cel al unui Om al Viitorului,
disciplinat, organizat şi militarizat. Până şi femeile se adaptează rigorilor
cazone, fiind gata să facă amor când le ordonă camaradul de viaţă. Mai
mult, Helene, iubita din tinereţe a celui proaspăt întors în universul
concentraţionar al insulei, poartă sutien Noua eră, ciorapi Avântul şi
sandale Victoria. Cu puţină imaginaţie, restul poate fi bănuit, feminitatea
fiind redefinită în funcţie de onomastica profetic mobilizatoare a dessousurilor.
Însuşi mecanismul propagandistic evocat în Al doilea mesager
(Luam capul Guvernatorului, dintr-o fotografie în care a zâmbit spre
mulţime, şi îl puneam la trupul care se afla într-o fabrică sau la o creşă
de copii pe care o vizitase în ziua aceea.25), rizibil pentru cei care nu
cunosc metamorfozele fotografiilor care-l înfăţişau pe Ceauşescu în
timpul vizitelor de lucru, face ca textul să cocheteze cu mai degrabă cu
documentarul decât cu science–fiction-ul.
Încercând să conturăm profilul antiutopiei, nu putem neglija
considerarea acesteia nu doar ca specie literară, ci şi ca fenomen social
recurent. Istoria mai veche sau mai nouă e plină de momente în care
omul a fost redus la absurd şi umilit, secolul abia încheiat surprinzând
printr-o sinistră predilecţie a individului pentru rinocerizările de tot
felul.
În ce măsură fenomenul social condiţionează antiutopia literară e
greu de stabilit, însă consecinţele acceptării acestei condiţionări nu sunt
deloc neglijabile, iar statutul speciei literare aflate în discuţie trebuie
redefinit, S.F.-ul angajat cedând tot mai mult locul reportajului,
documentarului sau memorialisticii.
24 Bujor Nedelcovici, op. cit., p. 181
25 ibidem, p. 62
