Elogiile lui Grigore Ureche la adresa Ardealului nu erau vorbe în vânt. Primul mare cronicar moldovean a fost contemporan cu „epoca de aur” a Transilvaniei princiare, adică prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ardealul semi independent cunoştea o perioadă de ascensiune economică, politică, militară şi culturală sub Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi I.
Târg de animale în Ocna Şugatag ©7C
La curtea de la Alba Iulia se trăia după toate canoanele curţilor vestice, iar oraşe ca Braşov, Sibiu, Bistriţa sau Cluj înfloreau economic şi cultural, conectate fiind la marile rute de comerţ paneuroepene. Ascensiunea principatului ardelean primea recunoaşterea Europei în 1648, când Transilvania se numără printre puterile semnatare ale Păcii Westfalice.
Iată ce scria Grigore Ureche în Letopiseţul ţărâi Moldovei: „Aicea nu vom lăsa şi de Ardeal sau Ţara Ungurească, cumu-i zicu unii, ca să nu atingem şi să nu pomenim de începutul lor şi de obicéiul lor, fiindu-ne vecini de aproape şi de multe ori năzuia domnii ţării Moldovei, de să acioa şi să ajutoriia de la dânşii.
Ardealul sau Ţara de Jos Ungurească să chiamă Ţara peste munte, care coprinde o parte de Daţia şi piste munte. Direptu aceia-i zicu Ţara peste Munte căci ieste încunjurată de toate părţile cu munţi şi cu păduri, cum ar fi îngrădită. Zicu-i ţara de 7 oraşă, din limba nemţească, iară lăcuitorii ţării îi zicu ardeleni, carii se hotărăscu cu ungurimea dinspre apus, sau cumu-i zic unii, Panonia. Iară dinspre miazănoapte se hotărăscu cu Ţara Leşască, dinspre răsăritu cu Moldova.
Facsimil din letopiseţ
Ţara Ardealulului nu ieste numai o ţară însăşi, ci Ardealul să chiamă mijlocul ţării, care multe coprinde în toate părţile, în care a stată şi scaunul crăiei. Iară pre la margine sântu alte ţări mai mici, carile toate de dânsa să ţin şi suptu ascultarea ei sântu: întâi cumu-i Maramureşul dinspre Ţara Leşească şi Ţara Săcuiască dinspre Moldova şi Ţara Oltului dinspre Ţara Muntenească şi Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului şi sunt şi alte horde multe, carile toate ascultă de Crăiia Ungurească şi să ţinu de Ardeal.
În ţara Ardealului nu lăcuiescu numai unguri, ce şi saşi peste samă de mulţi şi români peste tot locul, de mai multu-i ţara lăţită de români decâtu de unguri.
(…) Ieste ţara Ardealului plină de toată hrana câtă trebuieşte vieţii omeneşti, că pâine peste samă rodeşte multă, de nimenea nu o cumpără, ci tuturora prisoseşte, vin pretutinderea, nimănui nu lipseşte, miere multă şi bună, de care facu mied, aşa de bun, cât potriveşte marmaziului”.
