un eseu de Emil Nicolae
1. Dacă în toamna anului 1989 nu s-a bucurat de atenţia scontată
(deşi apăruse la prestigioasa Editură Laffont din Paris), eseul Lenin Dada
de Dominique Noguez a produs mai multă vâlvă în 2007, când a fost
reeditat (de Le Dilettante). Nu aş insista foarte mult pe cauzele acestei
situaţii, rezumându-mă la observaţia că, între timp, a crescut enorm
interesul faţă de avangarda artistice şi de tot ce se leagă de ea. Şi, să
recunoaştem, nu e de ici de colea să te trezeşti deodată pus în faţa unui
subiect care scurtcircuitează două dezbateri atât de fierbinţi ale
momentului: comunismul şi avangarda. Romancier şi eseist, profesor la
universităţile din Montreal şi Paris, laureat al Premiului Femina, adică o
prezenţă activă în viaţa culturală francofonă, Dominique Nouguez (care a
semnat până acum mai bine de 20 de cărţi) a mai stârnit o agitaţie
asemănătoare când a publicat eseul Cei trei Rimbaud (Les Trois
Rimbaud, 1986), unde lansa ipoteza stupefiantă că poetul ar fi trăit până
în 1937! Încât unii recenzenţi au recurs ironic la acest precedent când sau
ocupat de Lenin Dada. Bineînţeles că există aici o capcană şi depinde
de fiecare cititor să-şi aleagă „cheia” în care doreşte să parcurgă textul:
fie grăbindu-se să conchidă că „dadaismul” a produs „leninismul” sau
invers, fie să constate, pur şi simplu, existenţa unor fapte / coincidenţe
istorice (cu adevărat uimitoare), încercând să le înţeleagă. Oricum, cartea
lui Dominique Noguez are mai degrabă aspectul unei investigaţii
documentare serioase şi folositoare, înainte ca autorul să consemneze
propriile concluzii.
Lenin Dada (Edit. Le
Dilettante, Paris, 2007; 192 pagini)
începe cu trei motto-uri sugestive:
„Dada are nasul mic, are aspect rusesc”
(Francis Picabia); „A fi dadaist uneori
poate că vrea să spună a fi comerciant,
mai mult politician decât artist, a nu fi
artist decât din întâmplare.” (Richard
Huelsenbeck); şi: „Da, câteva dintre
reflecţiile lui Lenin au aparenţa a ceea
ce a fost numit <pluralism>…” (Louis
Althusser). De aici am putea bănui
sensul pe care ar vrea să-l inducă
Dominique Noguez descoperirilor sale.
Până una alta, înaintea
interpretărilor / speculaţiilor,
interesează faptele. De aceea reproduc,
în continuare, primul capitol al cărţii, intitulat „O revelaţie explozivă”
(Une révélation explosive):
„Extraordinara coincidenţă care a făcut să se învecineze, la
Zürich, în 1916, Lenin şi primii dadaişti pare mai întâi să fi trecut
neobservată. Din partea lui Lenin şi a apropiaţilor săi, nici un cuvânt.
Nimic în corespondenţa publicată. Însoţitoarea sa, Krupskaia, care totuşi
nu face mofturi, în amintirile ei, la detaliile precise despre sejurul lor în
Spiegelgasse şi asupra cartierului din jur, pare să ignore total faptul că
exact pe acea <străduţă strâmtă>, la câţiva metri, era instalat Cabaretul
Voltaire. Nimic mai mult la principalii biografi. Trebuie să aşteptăm
studiul istoricului Willi Gautschi (Lenin als Emigrant in der Schweiz) şi
reconstituirea romanescă a lui Soljeniţîn (Lenin la Zürich), mai bine de o
jumătate de secol după aceea, ca să găsim asociată marelui bărbat simpla
menţiune a cabaretului: <Puţin mai încolo, aproape de strada Catedralei,
se află ‘Lăptăria’, unde se găsea Cabaretul Voltaire, în care, la începutul
lui februarie 1916, se naşte dadaismul.> (cf. Willi Gautschi). Iar în al
doilea caz, nici o referinţă la Dada: <Ei trec prin faţa lui Voltaire, un
cabaret la colţul cu strada învecinată; boema îşi petrecea nopţile
zgomotoase aici…> (cf. Al. Soljeniţîn).
De cealaltă parte, Dada e mai vorbăreaţă. În jurnalul lui Hugo
Ball, publicat în 1927 (multă vreme rămas inedit în franceză), există cea
mai veche evocare a acestei vecinătăţi, şi încă la data de 7 iunie 1917,
adică la multe luni după plecarea lui Lenin, şi mai puţin ca o mărturie
directă cât ca o descoperire retrospectivă: <Se-ntâmplă lucruri ciudate: în
timp ce noi aveam cabaretul nostru la Zürich, pe Spiegelgasse nr. 1, trăia,
mai încolo pe acelaşi Spiegelgasse, la nr. 6 dacă nu mă înşel (<Se înşeală:
era numărul 14> notează D. Noguez în subsolul paginii – n.m.), Dl
Ulianov Lenin. În fiecare seară, probabil că auzea muzica şi tiradele
noastre, nu ştiu cu câtă plăcere şi profit. Şi în timp ce noi deschideam
galeria de pe Bahnhofstrasse, ruşii se retrăgeau la (barul – n.m.) St.
Petersburg ca să pună la cale revoluţia…>. Aceeaşi simplă constatare la
Georges Hugnet, apoi la Hans Richter. Georges Hugnet, care nu a fost un
martor direct, e mai precis: <Cabaretul se afla la nr. 1 de pe Spiegelgasse.
Or, Lenin locuia cu soţia sa, Krupskaia, la nr. 12 al aceleiaşi străzi. Lenin
îşi juca partidele de şah la Cafeneaua Terrasse, câţiva dadaişti de
asemenea. Ei se ignorau cordial.> Citindu-l pe Richter, totul devine
nesigur. Dacă şi el se îndoieşte asupra adresei lui Lenin, pictorul se afla
totuşi la Zürich şi l-a văzut: <Cabaretul Voltaire, cu reprezentaţiile şi
scandalul său, era situat la nr. 1 de pe Spiegelgasse. Puţin mai sus, pe
aceeaşi străduţă, unde aveau loc seratele pline de cântece, poeme şi dans,
la nr. 12, locuia Lenin (alte corecţii ale lui P. Noguez, într-o notă de
subsol – n.m.). Radek, Lenin şi Zinoviev puteau să se plimbe liberi. L-am
văzut pe Lenin de multe ori la bibliotecă şi l-am auzit vorbind o dată la
Berna, la un miting. Vorbea bine germana.>.
Cu siguranţă, cum el însuşi povesteşte mai încolo, Richter nu a
sosit în Elveţia decât după iunie 1916 şi nu a intrat în contact cu cei care
se numeau deja <Dada> decât după 15 septembrie 1916. Totuşi, în aceste
mărturii de primă mână, el nu neagă că l-a cunoscut şi că l-a ascultat pe
Lenin, fie şi de la distanţă. Din punctul său de vedere, Richard
Huelsenbeck, care a sosit în 26 februarie la Cabaretul Voltaire, ne oferă,
în 1972, chiar dacă la modul dubitativ,
o informaţie preţioasă: <Despre Lenin
am auzit vorbindu-se foarte puţin – se
spunea că a fost o dată la Cabaret -, eu
nu l-am văzut niciodată. Şi nici nu ştiu
cu cine se întâlnea.> Informaţie
confirmată de criticul Hans J.
Kleinschmidt, care prefaţează
Memoirs of a Dada Drummer de
Huelsenbeck, lăsând totodată să treacă
o altă informaţie care capătă imediat
sens pentru noi: <Arp, Ball şi
Huelsenbeck nu l-au întâlnit niciodată
pe Lenin, pe când Tzara, mai târziu,
declara prietenilor din Paris că ‘a
schimbat câteva idei’ cu acesta.>
Mai mult. Există o altă mărturie, de primă mână ca şi a lui Richter
şi mai credibilă, de la cineva care a fost prezent la Cabaretul Voltaire
înaintea lui Richter şi chiar a lui Huelsenbeck, încă de la 5 februarie
1916, ziua deschiderii: este vorba despre pictorul român Marcel Iancu. E
de mirare că a trecut până acum neobservată, cu toate că se află într-o
lucrare colectivă publicată în 1957 şi ne relevă o informaţie extraordinară
pe care o conţine în al doilea paragraf: </Cabaretul Voltaire/ a fost un loc
de întâlnire a artelor. Aici stăteau alături pictori, studenţi, revoluţionari,
turişti, escroci internaţionali, psihiatri, demimondene, sculptori şi spioni
amabili în goană după informaţii. În fumul apăsător, în mijlocul
declamaţiilor sau al unui cântec popular, înregistram deseori apariţii
impresionante precum figura de mongol a lui Lenin, încadrat de un grup,
sau aceea a bărbii asiriene a lui Laban, marele dansator.> Lenin, şi
încadrat de un grup! Ce revelaţie prodigioasă, cu consecinţe
incalculabile! Astfel, viitorul conducător al revoluţiei sovietice nu se
mulţumea să fie vecin cu Cabaretul Voltaire, dar mai şi intra acolo! Nici
să audă vag, de acasă, rumoarea seratelor Dada: chiar asista la ele! În
plus – şi cine mă va ierta pentru violenţa acestei afirmaţii: participa la ele!
Iată concluzia la care va fi condus în mod ineluctabil, ca şi noi, cititorul
de bună credinţă, dacă va examina cu răbdare şi obiectivitate fascicolul
de fapte pe care-l vom evoca.” (p. 3-9)
După parcurgerea acestor pagini, e posibil ca nu toată lumea să
accepte ipostaza de „stâlp de cafenea” în care este prezentat Lenin. De
aceea Dominique Noguez se grăbeşte să precizeze: „Gustul lui Vladimir
Ulianov pentru cabarete nu datează din 1916. Este de înţeles discreţia
istoricilor sau a martorilor de pe aceeaşi baricadă politică de a filtra atent
asemenea informaţii, ca şi reţinerea lui însuşi de a le expune în
corespondenţa personală. Krupskaia, dacă ştim să citim, ne spune totuşi
destul. Perioada petrecută între 1901-1902 la München, de pildă, a lăsat,
după propria-i mărturie, <o amintire plăcută> cuplului revoluţionar. <Am
găsit mijlocul, explică ea pudic, să ne amuzăm grozav în timpul
carnavalului şi ne-am lăsat antrenaţi în nemaipomenita veselie pe care o
resimţeau toţi…> Puţin mai târziu, la Londra, Vladimir Ilici împărtăşeşte
gustul clasei muncitoare, ne dezvăluie ea, până la <a o întâlni peste tot
unde se afla – în plimbările din suburbii…, în baruri…>. De altfel, ea ne
mai spune că lui Lenin îi plac cântecele: <Îmi amintesc că la Paris am
avut o perioadă de entuziasm pentru cântecul revoluţionar francez.
Vladimir Ilici făcuse cunoştinţă cu Montehus, talentatul compozitor şi
interpret de cântece revoluţionare.> Cei doi soţi se duceau în incintele
cele mai obscure ca să-l asculte. Aline, un martor din epocă, povesteşte
prima întâlnire: <După ce l-a ascultat pe Montehus, Lenin a dispărut. Lam
căutat prin sală, dar nu era. Am aflat că plecase în culise ca să facă
cunoştinţă cu cântăreţul. S-au ambalat atâta în conversaţie, încât au rămas
împreună până la ora 4 dimineaţa.> Această <ambalare>, care ne
descoperă un Lenin clevetitor, s-a lăsat cu o invitaţie: <Montehus, scrie
Krupskaia, a venit să cânte o dată la seratele noastre ruseşti.> (a se reţine
expresia). Să continuăm: la Bruxelles, în iulie-august 1903, în momentul
celui de-al II-lea congres al Partidului muncitoresc social-democrat din
Rusia şi, tot după mărturia Nadejdei Krupskaia, <întregul grup de
delegaţi s-a instalat /…/ zgomotos la Cocoşul de Aur şi Gussiev
(delegatul regiunii Don), pus în mişcare de un păhărel de coniac, a cântat
în fiecare seară arii din opere, cu o voce aşa de puternică încât lumea se
aduna sub ferestrele hotelului. (Vladimir Ilici avea o mare plăcere să-l
audă cântând pe Gussiev…)> .”.
Nu există motive ca să ne îndoim că, la Zürich, Lenin era alt om.
De aceea, Dominique Noguez are la îndemână toate argumentele ca să
justifice eventualul interes al revoluţionarului pentru manifestările
dadaiste de la Cabaretul Voltaire. Dar, simpla afinitate pentru seratele
muzical-artistice, oricât de zgomotoase ar fi fost ele, nu e suficientă
pentru a susţine un contact „de fond” între cele două părţi – grupul lui
Lenin şi dadaişti -, încât eseistul francez îşi va continua cercetările şi
demonstraţia.
2. În fond, Dominique Nouguez nu e descoperitorul formidabilei
„coincidenţe” prin care, în acelaşi timp, se aflau la Zürich dadaiştii şi
„leniniştii”, pentru că faptul fusese semnalat de diferiţi istorici şi
comentatori. Mai încoace şi Dietmar Elger, în monografia sa (Dadaism,
Ed. Taschen, Kőln, 2004), observă: „În 1916, Elveţia a
fost o insulă de pace în mijlocul bătăliilor sângeroase
ale primului Război Mondial. Tineri artişti, pacifişti şi
revoluţionari din toată Europa şi-au găsit refugiul aici.
Chiar Lenin şi-a fixat comandamentul la Zürich, pe
când pregătea marele proiect al Revoluţiei ruse, până
în aprilie 1917 el locuind în imediata vecinătate a
dadaiştilor de la Cabaretul Voltaire.” Iar mai înainte (v.
Tristan Tzara – L’homme qui inventa la révolution
Dada, Ed. Grasset & Fasqulle, Paris , 2002), Francois
Buot nota şi el: „În <cazanul> care fierbea la Zürich,
bolşevicii ruşi erau foarte activi. Lenin, Radek şi Zinoviev îşi aveau acolo
cartierul general, pregătindu-se să preia puterea în Rusia.” Şi, atunci, de
unde vâlva produsă de cartea lui Dominique Noguez?
Eseul Lenin Dada merge mai departe şi pune în evidenţă
conexiunile (temporare, e adevărat) care au existat între cele două grupuri
şi similitudinile, unele susţinute documentar, altele deduse din context.
Le rezum în continuare. Cea mai şocantă cred că este descoperirea – în
fondul „Tristan Tzara” de la Biblioteca Doucet din Paris – a
manuscrisului poemului „Arc” (inclus de poet în volumul De nos
oiseaux, 1922-1923), care s-a dovedit că poartă grafia lui Lenin, după
toate expertizele de rigoare! De aici, o sumedenie de întrebări: textul
aparţine lui Lenin?, a fost copiat sau transcris de Lenin după dictare? etc.
O altă problemă se referă la denumirea „dada”, a cărei sursă ar fi un
dicţionar deschis la întâmplare, cum precizează toate istoriile de artă sau
literare, după mărturiile dadaiştilor. Or, Dominique Noguez e înclinat să
creadă că respectivul cuvânt vine mai degrabă de la afimativul slav „da”,
cu care Lenin îşi întâmpina jovial patenerii de şah sau de pahar (din
punctul nostru de vedere, ar putea la fel de bine să vină de la „da”-ul
românesc, de vreme ce Tristan Tzara / Samuel Rosenstock s-a născut la
Moineşti în 1896), sau că le-a fost „suflat” tinerilor dadaişti de Karl
Radek. În plus, eseistul francez interpretează şi tabloul lui Salvador Dali
„Halucinaţie parţială – şase apariţii ale lui Lenin pe un pian” (1931) ca pe
o simbolizare a legăturii dintre Lenin şi dadaişti. Pe de altă parte, gustul
comun pentru nihilismul violent este de luat în seamă, deopotrivă,
avându-l ca sursă pe Le Père Ubu al lui Alfred Jarry. „Distrugeţi, tăiaţi,
jupuiţi, masacraţi, cornu meu! Descreieraţi, ucideţi, tăiaţi urechile” zbiera
Ubu (în binecunoscuta traducere a lui Romulus Vulpescu). „Să scuipăm
pe umanitate” îl îngâna Tristan Tzara. Iar peste un timp, în Rusia,
bolşevicii au pus în practică, ca-ntr-un uriaş happening, aceste diatribe.
Că tot nu-i plăcea tovarăşului Lenin pictura clasică (preferând să
frecventeze Muzeul Grévin şi ocolind Luvrul), ca şi dadaiştilor de altfel…
Şi mai adaug aici gustul pentru absurd, umor negru şi farsă, împărtăşit de
dadaişti şi leninişti, apogeul fiind atins de ultimii prin propulsarea
grobianului Stalin în vârful piramidei, constată Dominique Noguez. În
concluzie, filiaţia dintre patafizică şi leninism se impune de la sine,
realizată însă în creuzetul dadaismului!
Relaţiile avangardei, în general, cu mişcările politice de stânga
sunt notorii (nu e cazul să mai reamintesc fricţiunile şi rupturile pe care
le-a produs, de-a lungul vremii, infiltrarea comunistă în cadrul
suprarealismului). Au fost scrise numeroase pagini pe această temă, mai
mult sau mai puţin obiective. Un lucru e clar, cert şi în afara oricăror
interpretări tendenţioase, sub presiunea conjuncturilor: la primul nivel, ca
mişcări anarhice şi opuse establishmentului politic, cele două tendinţe se
situau în mod firesc la stânga. Dacă şi cum s-au contaminat reciproc e o
altă poveste, lungă şi controversată.
Revenind însă la tema noastră, nu e de omis amănuntul că relaţia
dintre dadaistul Tristan Tzara şi comunistul V.I. Lenin a fost realizată
prin Willy Münzenberg. Ne-o spune Francois Buot (v. op. cit.):
„Intermediarul a fost un anume Willy Münzenberg, un apropiat al lui
Lenin. De fapt, un personaj cu multe feţe, revoluţionar de profesie, patron
de presă şi fondator al Ajutorului Muncitoresc Internaţional. Münzenberg
a fost însă şi foarte legat de avangarda artistică. Folosea în ziarele sale
faimoasele fotomontaje ale lui Heartfield, practica tot felul de bravuri
tipografice şi, în 1922, se ocupa chiar de organizarea unei mari expoziţii
ruse la Berlin. Când era la Zürich, nu rata nici o serată de la Cabaret, aşa
că l-a remarcat imediat pe Tzara. Într-o seară, l-a adus cu el pe Vladimir
Ilici…” Or, acest Willy Münzenberg a fost unul dintre principalii agenţi ai
lui Stalin în racolarea intelighenţiei occidentale (până în 1940, când s-a
descotorosit de el prin asasinare), după cum reiese din cartea lui Stephen
Koch Duble lives. Spies and writers in the secret Soviet war of ideas
against the West (Vieţi duble. Spioni şi scriitori în războiul sovietic
secret al ideilor împotriva Vestului, Ed. Hardcover, 1994). Dar Willy
Münzenberg a fost livrat lui Stalin de însuşi Lenin, care-l cunoştea
tocmai din anii lui Lenin Dada! Iată ce scrie Stephen Koch în acest sens:
„Münzenberg era un tovarăş al lui Lenin din perioada prerevoluţionară,
petrecută în Elveţia, devenind o personalitate importantă a cercului
bolşevic iniţial. În 1915, Lenin îşi lingea rănile la Berna (Zürich? – n.m.),
agitat şi furios, în aşteptarea transformării războiului în revoluţie. Pe
atunci, Münzenberg nu era decât un tânăr german radical, neafiliat, dar
plin de însuşiri şi de înverşunare. În 1914 îl cunoscuse pe Leon Troţki, iar
acesta, intuindu-i calităţile, se hotărâse să-l prezinte lui Lenin. Ceea ce
Troţki simţea că mocneşte în sufletul acestui tânăr german impertinent de
26 de ani era o anumită înclinaţie pentru munca secretă. Münzenberg îi
va fi prezentat viitorului dictator ca un copil minune, ca un puşti foarte
dotat – echivalentul unuia dintre acei tineri care vor uimi lumea mai
târziu, în domeniul tehnologiei computerizate a sfârşitului de secol. /…/
Atunci când l-a întâlnit pe Lenin, informaţiile lui Willy străbăteau deja,
nedepistate, întreaga Europă: comploturile călătoreau în borcane de
dulceaţă şi cutii de ţigări; actele false soseau în pachete cu alimente;
planurile acţiunilor clandestine rămâneau învăluite în mister, dar îşi
atingeau totdeauna scopul. Münzenberg reuşise – practic pe cont propriu –
să infiltreze un informator chiar la Vatican. Troţki a înţeles că era vorba
de un tânăr extremist de care Lenin se putea folosi.” Acesta era Willy
Münzenberg în momentul când l-a cunoscut pe Tristan Tzara şi i l-a
prezentat lui Lenin. S-a gândit cumva, la rândul lui, că şi autorul
experimentelor dadaiste i-ar putea fi de folos liderului comunist? Nu
ştim, dar aceste contacte dubioase – din perioada în care nici Lenin nu
devenise „marele conducător”, nici Tzara nu era încă o referinţă în lumea
artistică – l-au urmărit pe poet ca o umbră ameninţătoare, izolându-l chiar
în lăuntrul avangardei.
În afara divergenţelor de natură artistică pe care le-a avut, mai
târziu, cu André Breton şi suprarealiştii, ciocnirile au dezvăluit adesea şi
o conotaţie ideologică de durată. Reţin, ca exemplu, întâmplarea din 18
martie 1947, când Tristan Tzara a sosit ca să conferenţieze la Sorbona
(despre „Surréalisme et l’aprés-guerre”), aşa cum o relatează un martor
incontestabil, Sarane Alexandrian: „Staliniştii au decis să-l dezonoreze pe
Breton înaintea Expoziţiei suprarealiste (eveniment care urma să se
deschidă la 3 iulie 1947 – n.m.): în capcana care i-a fost întinsă Tzara
juca rolul caprei legate de par ca să ademenească lupul. Dacă Breton n-ar
fi venit (la conferinţă – n.m.), s-ar fi zis că e un laş; dacă venea, agitatorii
se pregăteau să-l tăvălească prin gunoaie şi articole defăimătoare. Tristan
Tzara era atunci un sfânt cu aureolă, ţinând pretutindeni conferinţe despre
literatură şi Rezistenţă; dar piesa lui edificatoare, <la Fuite> (Fuga),
lansată într-un spectacol-lectură de la Viex-Colombier, a căzut sub
atacurile organizate de letrişti. Tzara vroia să demonstreze că <istoria a
depăşit suprarealismul, deoarece lumea n-ar dori să se fixeze pe poziţii
imuabile> şi că din această mişcare numai Aragon şi Georges Sadoul
trebuiau lăudaţi pentru că ei s-au retras la timp, în 1932, ca să se dedice
exclusiv acţiunii militante a comunismului stalinist. Ironia a făcut ca să
fie patronată conferinţa de la Sorbona tocmai de Jean Cassou, om
stimabil (…), probabil inconştient de jocul pe care-l cauţiona. Eu mă
aflam pe ultima gradenă a amfiteatrului Richelieu cu Lucien Becker,
Krol, nevastă-sa şi prietenii lui de atelier. Totul a început cu un murmur
şi câteva aplauze: Bestia a intrat rapid în arenă, mimând spadasinii. O
Bestie la fel de legendară precum Minotaurul, André Breton însuşi,
însoţit de numeroşi suprarealişti, între care Henri Pastoureau, doctorul
Adolphe Acker, Victor Brauner, Jacques Hérold. Li s-a făcut loc pe
primele gradene… Pe scenă, Jean Cassou începe uşor elogiul lui Tzara,
aşezat la aceeaşi masă. După câteva minute este întrerupt de Breton, care
exclamă pe un ton ridicat, ameninţător: <Domnule Cassou, ne insultaţi!>.
Uimirea e imensă: s-a încercat defăimarea publică a preşedintelui C.N.E.!
Freamăt pe banca mea: iată un scriitor care se dovedeşte bărbat! Un
intelectual luptător! Jean Cassou, revenit din şoc, îşi continuă alocuţiunea
printre strigătele băşcălioase. Când Tristan Tzara ia cuvântul, s-a instalat
în sală o linişte puternic tensionată. Se aşteaptă viitoarea intervenţie a lui
Breton. Conferenţiarul, imperturbabil în rolul său de provocator, cu
vocea monocordă, cu privirea răutăcioasă, face o divagaţie în care
pretinde că Revoluţia franceză a fost <o creaţie a geniului special al lui
Descartes> şi ajunge să spună că: <Gândirea modernă s-a născut odată cu
el>. Protest indignat al lui Breton, care se stăpâneşte totuşi ca să asculte
restul. La o frază injurioasă împotriva suprarealismului, el se ridică
impetuos, întinde un deget acuzator spre Tzara, care nu clipeşte, şi strigă
nişte lucruri pe care nu le-am putut auzi. La stânga, un bărbat se apleacă –
mi s-a spus că e Fracis Cremieux – şi-i cere lui Breton să tacă, oarecum
insultându-l; acesta ripostează. Imediat vreo douăzeci de tineri stalinişti
se ridică la rândul lor şi-l înjură; el îşi părăseşte locul, se îndreaptă spre ei
şi le replică printr-un gest provocator. Ei îl înconjoară vociferând şi
André Breton dispare ca un mistreţ în mijlocul unei haite de câini. /…/
După o ciomăgeală generală, un schimb susţinut de lovituri şi injurii,
Breton şi tovarăşii lui ies escortaţi de tinerii care-i ţineau partea.” (cf.
L’Aventure en soi. Autobiographie, Ed. Mercure de France, Paris, 1990).
Conferinţa a continuat, desigur, dar probabil că, în sinea lui, Tristan
Tzara ştia de unde i se trage, din moment ce peste mai bine de un deceniu
(la 10 februarie 1959) recunoştea cu sfială, într-un interviu acordat BBCului:
„Pot spune că l-am cunoscut personal pe Lenin la Zürich, am jucat
şah cu el. Dar, spre marea mea ruşine, trebuie să mărturisesc că pe atunci
nu ştiam că Lenin era Lenin. Am aflat mult mai târziu.”
3. O carte se dovedeşte interesantă, iată, când te trimite spre alte
cărţi, când te provoacă la tot felul de conexiuni şi, de ce nu?, chiar când
îţi trezeşte îndoieli şi te obligă să faci alte investigaţii şi verificări
suplimentare. Este şi cazul eseului scris de Dominique Noguez, Lenin
Dada. În trecere, fără să insiste, autorul francez aminteşte de faptul că
Tristan Tzara s-a născut în România. Pentru noi, însă, poate avea o
importanţă aparte faptul că liderul dadaist s-a întâlnit cu Lenin la Zürich,
urmărindu-i evoluţia ulterioară. Şi vom constata câteva lucruri cel puţin
stranii. După venirea comuniştilor la putere în Rusia, cât a mai trăit Lenin
(până în 1924) – nu ştim dacă în legătură directă cu episodul elveţian -, şi
încă vreo doi ani după aceea, mişcările avangardei artistice (acmeismul,
futurismul ş.c.l.) au fost tolerate de Kremlin. Dar au fost decapitate de
Stalin imediat după ce a simţit că posedă puterea absolută. În sânul
avangardei europene au avut un puternic ecou aceste transformări,
inclusiv celebrele procese înscenate la Moscova foştilor apropiaţi ai lui
Lenin. Cu acel prilej, din grupul de la Zürich au fost lichidaţi Radek şi
Zinoviev. Deocamdată, Troţki scăpase, exilându-se. Ca urmare, rupturile
dintre suprarealiştii de orientări diferite s-au radicalizat, mai ales după
emiterea directivei lui A. Breton din 1935 (care l-a determinat şi pe
Victor Brauner, de pildă – revenit recent în România -, să se retragă din
partidul comunist după numai câteva luni!). Pe de altă parte, cum
spuneam, orientarea cvasigenerală a avangardei fiind spre stânga, totuşi,
după declanşarea celui de-al doilea Război Mondial, „refuznicii”
stalinismului au optat în fel şi chip: A. Breton şi un grup de artişti s-au
refugiat în Mexic pe lângă L. Troţki (până la asasinarea acestuia de
„mâna lungă” a lui Stalin, după cum se ştie), câţiva francezi au intrat în
Rezistenţă (poetul René Char, prietenul lui V. Brauner) ş.a.m.d. Dar, cum
războiul nu a constituit o piedică în calea planurilor sale, dimpotrivă,
Stalin a continuat să-şi facă mendrele şi, dintre foştii camarazi ai lui
Lenin, implicaţi şi în episodul elveţian, a venit rândul lui Troţki să fie
lichidat, ca şi al lui Willy Münzenberg (în 1940, după ce a fost folosit din
plin). Aşadar, pe scurt, după ce a eradicat mişcarea de avangardă acasă,
Stalin s-a ocupa cu acelaşi „interes” şi de conjuncturalii „tovarăşi de
drum” ai acesteia din străinătate.
Ce s-a întâmplat cu Tristan Tzara? Deşi nu rămăsese străin de
întâmplările pe care le-am amintit, anumite prietenii / relaţii literare
(unele impuse sau menţinute şi din cauza îndepărtării
de grupul Breton), dar şi slăbiciunile ideologice
(convingerea că „URSS / bastionul păcii e!”) l-au
apropiat foarte mult de cercurile scriitorilor stalinişti
(chiar în interiorul mişcării de Rezistenţă). Nu se
poate spune că a devenit el însuşi un „stalinist” sută
la sută, dar s-a apropiat vizibil (exagerat) de aceştia.
Aşa că, după război, a făcut tot posibilul ca să ajungă
în ţările din Est, unde cantona „armata eliberatoare”
şi unde păstrase contacte în lumea literară (prin
corespondenţă). Pornit spre Budapesta şi Praga, în noiembrie 1946, Tzara
ajungea şi în România natală. Vizita e relatată astfel de Francois Buot:
„Tzara a fost plimbat ca un oaspete oficial. La periferia muncitorească a
Bucureştiului a fost dus să vadă Teatrul <Gheorghiu-Dej>. O clădire
luxoasă, spectacole <de primă mână>, bilete la un preţ modic. A aflat
despre cursurile Conservatorului muncitoresc, un centru de cultură
teatrală care monta spectacole. A fost transportat şi într-un sat, ca să
vadă, în mijlocul ţăranilor, noul teatru popular condus de un scriitor care
era comisar politic. Tot în sânul delegaţiei, Tzara a ajuns şi în
Transilvania. A vizitat Universitatea din Cluj, unde profesori chemaţi din
Ungaria de guvernul român predau în limba lor…” (v. op. cit.).
I-au fost luate şi interviuri, evident. Am găsit unul în colecţia
revistei Flacăra, semnat de Florica Şelmaru (intitulat „Colaboraţionişti şi
maquisarzi. Tristan Tzara ne vorbeşte despre situaţia politică din Franţa,
despre cultură şi România”). Reproduc două fragmente semnificative:
„Unul dintre ei (gazetarii prezenţi – n.m.) a venit să-l vadă: e un gazetar
talentat, epurat pentru a fi servit în scris propaganda nazistă şi astăzi
colaborator nemărturisit al presei de dreapta. S-a plâns poetului rezistent
că e nedreptăţit. Tristan Tzara i-a răspuns: <În Franţa ai fi fost împuşcat.
Nu pentru vina de a fi greşit, ci pentru aceea de a fi perseverent în
greşeală. /…/ – Sunt mulţi cei care s-au alăturat stângii? (întreabă Fl.
Şelmaru – n.m.). <Da, mulţi. Întregul grup suprarealist de pildă. Singur,
André Breton a rămas afară…> (precizez că discuţia avea loc în
noiembrie 1946, deci înaintea gălăgioasei confruntări de la Sorbona, din
anul următor – n.m.). – Cum aţi ajuns dvs. de la vechea poziţie la cea de
acum? <Firesc. Apărarea culturii s-a identificat repede cu antifascismul.
A izbucnit războiul din Spania. Firesc, ne-am găsit alături de intelectualii
spanioli, firesc am continuat lupta, când ţara noastră a fost cotropită.>”;
şi, mai încolo: „<Ştiu că aici situaţia este alta. Neştiutorii de carte sunt
atât de mulţi încât între nivelul massei şi nivelul scriitorilor a fost mereu
o distanţă imensă. România este de altfel una dintre ţările în care
contrastele sunt izbitoare: scriitori de un rafinament extrem în faţa unei
populaţii în mare măsură analfabetă, oraşe cu aspect şi confort occidental
în faţa unor sate în care higiena cea mai elementară este necunoscută.
Aici, problema esenţială este aceea a ridicării nivelului acestei populaţii,
a celei rurale îndeosebi. Va trebui să fie învăţată să mănânce şi să se
îmbrace, să-şi construiască locuinţele şi să citească. Aveţi în această
privinţă un exemplu în Jugoslavia. Viu acum de-acolo…>”. Tito, senţelege,
încă nu fusese luat „în obiectiv” de Stalin. În rest, după cum se
vede, indicaţiile erau „pe linie” şi pline de iluzii (ştim care a fost soarta
„scriitorilor rafinaţi”, de pildă). Nu mai extind această acoladă, am făcuto
numai pentru a marca evoluţia liderului dadaist de la Zürich şi pentru a
reaminti originea lui românească.
Bineînţeles că eseul lui Dominique Noguez sugerează mult mai
multe divagaţii / adaosuri / cercetări, dar mă opresc aici, nu înainte de a
trece în revistă, sumar, felul în care a fost primită reeditarea lui în Franţa.
„Dincolo de farsa erudită, susţinută de paranoia adnotativă tipică
aparatului critic universitar, Dominique Noguez ne reaminteşte în acest
Lenin Dada că nebunul, după formula lui Chasterton, este cel care a
pierdut totul, în afară de raţiune.” (v. Jerome Leroy în Le Figaro din 6
decembrie 2007). În revista lunară Lire (decembrie 2007), Eva Jankovic
scrie: „Dominique Noguez se distrează pe seama spiritului absurd şi
dadaist al bolşevismului şi revede anii douăzeci sub forma unei teze
foarte serioase. El face o paralelă între operele sângeroase ale mişcării
dada sau cadavrele sfâşiate, violate, lovite, torturate, şi masacrarea
Romanovilor desfăcuţi în bucăţi şi alte victime ale purificărilor
comandate de Lenin.” Mai tranşant (în sens pozitiv) este Eric Dussert (în
Le Libraire din decembrie 2007): „Lenin Dada e demnă să devină cartea
de referinţă pentru toţi istoricii literaturii (lectură obligatorie în
universităţi)…”.
Totuşi, în încheiere mă întorc la o conferinţă pe care a susţinut-o
Fernando Arrabal la Teatrul „Na Celetnoi” din Praga, în ianuarie 1988
(când prima ediţie din Lenin Dada se afla în pregâtire şi subiectul era
cunoscut). Răspunzând la o întrebare din public (conferinţa aborda tema
titanilor, în istorie şi cultură), celebrul dramaturg a spus: „Începutul,
debutul acestei modernităţi a fost creat de un cuplu. Cuplul era format
dintr-un emigrant român genial, care era Tristan Tzara (furat de plăcerea
discursului, F. Arrabal uită să-l numească aici pe al doilea membru al
cuplului; mai jos vom vedea că el e chiar Lenin – n.m.). Tristan Tzara a
venit la Zürich, în Elveţia, şi a creat o mişcare de avangardă care va
deveni iniţiatorul modernităţii. Grupul se numea <grupul dadaist>. În
sfârşit… Ce este dadaismul? Dadaismul are două temelii, doi stâlpi.
Primul stâlp: în artă şi în dragoste totul este posibil. Al doilea stâlp:
morala nu există. A fost deschisă o cafenea literară la Zürich şi acum,
graţie unui cercetător francez care se numeşte Noguez, ştim că unul
dintre personajele cele mai importante ale acelei cafenele era Lenin. Şi
Lenin a scris, împreună cu Tristan Tzara, textul care a fondat Dada.
Noguez spune că, o clipă, Lenin a ezitat între dadaism şi leninism.
Povestea e shakespeariană! Lenin, ca să scape de poliţia elveţiană, se
ascundea sub numele fictiv de Karpov. Mai târziu, peste ani, în Statele
Unite a apărut un geniu al jocului de şah care visa să distrugă
comunismul şi care se numea Bobby Fischer. Ca să-i facă faţă lui
Fischer, acest geniu, Uniunea Sovietică a decis – Biroul Politic a decis –
să lanseze un Lenin al şahului. Şi acest Lenin al şahului, printr-un joc
shakespearian al destinului, se numea Karpov! Deoarece primul pas al
modernităţii fusese parcurs, odată Lenin plecat în Rusia, mai rămânea de
făcut un lucru: să se găsească un titlu. Legenda spune că titlul
<dadaism>, adică activităţile respectivului grup teatral, a fost găsit într-o
seară în care patru personaje se aflau în acelaşi pat. Era vorba despre
Tristan Tzara, Max Ernst, Paul Eluard şi soţia lui, Gala (înainte de a-l
părăsi pentru S. Dali – n.m.). Şi, încă o dată, Gala a găsit o idee
sinucigaşă. Ei visau la un titlu extraordinar pentru mişcare, dar ea avut o
idee dadaistă. Şi a spus: <Pentru a găsi titlul trebuie deschis un dicţionar.
Cu ochii închişi. Şi, nu contează unde, să punem un deget. Şi acela va fi
titlul.> În consecinţă, acesta e titlul. Au găsit un cuvânt ridicol, total
ridicol în franceză. Este cuvântul pe care-l cântă copiii când vor la baie!
(de origine spaniolă, totuşi, F. Arrabal confundă cuvintele <bidet> şi
<biquet>; în franceză, cântecul cu pricina sună aşa: <A dada sur mon
biquet, / lorsqu’il saute, il est coquet> – n.m.). A fost ca şi cum destinul
le-a dat cuvântul care trebuia. Dada trebuia să se numească Dada. Pentru
că Dada, şi mai ales Tristan Tzara, era ca mine, ca Socrate, ca
Chateaubriand, un bărbat foarte scund, gras şi urât, dar cu un farmec
nebun! Şi acest bărbat a sosit la Paris, i-a sedus pe Aragon, Breton şi toţi
au hotărât să intre în grupul dadaist. Dar libertatea totală a dadaiştilor îi
deranja. Nu erau mulţumiţi. Şi în 1923 au apărut suprarealiştii. Ei s-au
născut ca să adauge… Amintiţi-vă stâlpii: în artă, în dragoste totul e
posibil. Morala nu există. Suprarealiştii spun acelaşi lucru, dar mai
adaugă un al treilea stâlp: stâlpul vaticanist sau bolşevic. Ceea ce vrea să
însemne că cine nu acceptă celelalte două principii va fi expulzat! Şi am
asistat, până la moartea lui André Breton, la momente fascinante ale
suprarealismului, dar şi la momente ridicole în care se impunea caracterul
vaticanist şi bolşevic al mişcării…” Iată până unde te poate împinge eseul
lui Dominique Noguez, care stimulează şi o asemenea lectură creativă /
asociativă („fabulatorie” ar spune Mircea Nedelciu). E un risc pe care şi-l
asumă Lenin Dada, dar poate că şi acest lucru îl face extrem de
interesant.
4. Peste ani, fără să citeze cartea lui Dominique Noguez (dar cu
referinţe frecvente la sursele ei, amintite mai sus), scriitorul american de
origine română Andrei Codrescu (n. 1946 la Sibiu, emigrat în 1965,
afirmat în SUA ca poet, prozator, jurnalist cultural, profesor, traducător;
revine frecvent după decembrie 1989 în România, îşi publică aici
volumele americane în traducere sau scrie altele direct în limba maternă)
preia tema într-o carte tipărită în 2009, atât în SUA (în primăvară, la
Princeton University Press, cu titlul The
Posthuman Dada Guide: Tzara & Lenin play
chess), cât şi în România (în toamnă, la Edit.
Curtea veche din Bucureşti, cu titlul Ghid dada
pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă şah,
trad.: Ioana Avădani, 260 p.). În maniera sa, deja
consacrată, care continuă experinţele
avangardiste în variantă postmodernă (v. în acest
sens şi romanul Casanova in Bohemia, 2002,
trad. rom. la Edit. Polirom, Iaşi, 2005; o
dezvoltare epică imaginară pornită tot de la o
secvenţă biografică), Andrei Codrescu
proiectează, parabolic, partida de şah dintre
Lenin şi Tzara până în lumea consumistă de azi:
„Nimic nu ilustrează mai grăitor diferenţa
dintre uman şi postuman decât o partidă de şah
care a avut loc, în octombrie 1916, la Café de la Terasse din Zurich,
Elveţia, între Tristan <toate gândurile se formează în gură> Tzara,
babacul dadaismului, şi V.I. Lenin (comunism+socialism+electricitate),
Lenin, babacul comunismului. Aceşti doi tătici s-au înfruntat deasupra
tablei de şah a istoriei, propunând două căi diferite pentru propăşirea
omenirii. Dadaismul juca pentru haos, libidou, creativ şi absolut.
Comunismul şi-a desfăşurat energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei
taxonomii sociale pe înţelesul tuturor, a structurilor predictibile şi crearea
<omului nou>. Omul dada era actor, om de spectacol, saltimbanc, un
nebun beat, un mistic. <Omul nou> era un muncitor care se purta
cumsecade, care avea să fie, în cele din urmă, atât de bine dotat cu cele
materiale, încât lumea însăşi avea a deveni postumană, o fiinţă căreia
toată natura, rafinată sau motorizată, avea să-i cânte osanale. Dada s-a
născut pe scenă din satiră, dezgust, furie, teroare, materiale improvizate
şi frânturi de versuri dictate de spirite, în timp ce comunismul venea din
cărţi de filosofie şi economie, din terorism (cu întreaga sa tehnologie în
ceea ce priveşte deghizarea, conspiraţia şi explozibilul făcut în casă) şi
forme de sorginte bisericească pentru dogma sintetizatoare. Cine a
câştigat? După prăbuşirea socialismului de tip sovietic, în 1991, se părea
că dadaismul. Dar, dacă aşa stau lucrurile, de ce sunt fiinţele postumane
non-sovietice ce populează capitalismul târziu atât de disperate? Să fie
oare semn că fiinţele postumane ale capitalismului târziu au ajuns în
viitorul leninist fără de comunism? Şi, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă
că partida încă mai continuă, iar dadaismul încă mai are chestii de făcut?
Se află încă la putere limbajele (inclusiv programarea, limbajele
electronice), tiparul, raţiunea, teama de natură, impulsul de a vegeta? Să
fie spectacolul de azi doar unul paliativ, validat doar de cronici? Jocul
acela de şah să fi fost o victorie a lui Tzara sau a lui Lenin, sau doar o
tragere la sorţi?”
În fond, această carte poate fi considerată, deopotrivă, un eseu de
„geopolitică artistică”, dar şi o improvizaţie pe gustul amatorilor de
„political fiction”. Cu siguranţă că nu e de luat în seamă ca „argument de
autoritate” într-o bibliografie academică, însă nici de ignorat nu este,
pentru că include numeroase informaţii corecte (cu citarea surselor în 83
de note finale), analize pertinente – chiar dacă, uneori, „neconforme” – şi
destule asocieri de idei (lansate de autor cu o evidentă intenţie
provocatoare) care nu sunt de respins, în pofida ciudăţeniei lor. Iar forma
de dicţionar „dezorganizat” (fără a respecta ordinea alfabetică a intrărilor)
introdusă în reţeta volumului este şi ea o aluzie la modul în care a fost
stabilit numele mişcării DADA. Oricum, găsim o mulţime de referinţe
utile (pentru cei care încă nu le ştiu) referitoare la istoria avangardei, ca şi
la urmaşii ei. Trebuie precizat, totuşi, că în puţinele articole vizând nume
/ locuri / date prezente şi în dicţionarele curente dedicate avangardei,
Andrei Codrescu nu reproduce pur şi simplu informaţiile curente, ci le
parafrazează, le conferă expresivitate sau chiar le amendează. Însă mai
degrabă domină în acest dicţionar insolit definiţiile unor cuvinte
introduse de autor, care nu au fost puse vreodată în legătură cu
avangarda, cum este, de pildă, <şah>. Iată explicarea lui: „Şahul este
inuman. Este, de asemenea, o imagine în oglindă a civilizaţiei; adică,
reflectă percepţia noastră asupra timpului. El combină jocul de noroc,
care este un fel de atenţie ostilă dată sorţii, cu calculul. /…/ Legile
Şahului au răspuns uneori politicii. Se spune că Benjamin Franklin a
făcut lobby pentru capturarea, nu numai capitularea, regelui, pentru că nu
vroia să joace un joc regalist. Un joc republican ar face din rege un
cetăţean, la fel de muritor ca şi pionul. Lenin a luat o decizie
asemănătoare când a ordonat ca ţarul şi familia lui să fie ucişi. Mă
îndoiesc că Franklin ar fi mers atât de departe: abdicarea şi înlăturarea de
pe tablă l-ar fi satisfăcut. Atât pentru Lenin, cât şi pentru Tzara, şahul
este fascinant dincolo de metaforă. Şahul este Biblia războiului.”
Totodată, şahul fără chibiţi nu are nici un farmec. Aşa că Andrei
Codrescu introduce în carte, cu perfidie, şi acest „concept”, pe care-l
descrie astfel: „Cei doi protagonişti, cufundaţi în jocul lor, nu bagă de
seamă mulţimea de chibiţi care se adună, de regulă, în jurul jucătorilor.
Chibiţii sunt şi ei doar pe jumătate atenţi: au venit aici ca să scape de
frigul cumplit şi de zăpada biciuitoare de afară. La Terasse, mulţimea
cosmopolită caută alinare în străinătatea celuilalt, o evadare din precizia
rece şi viaţa, şi clădirile perfect ordonate ale Zurichului. S-au adunat aici
mii de refugiaţi din calea războiului: cei care fugeau de recrutare,
dezertori, pacifişti, socialişti, anarhişti, spioni ai tuturor statelor
beligerante, artişti muritori de foame, prostituate, criminali daţi în
urmărire în ţările lor cuprinse de război. Bântuie, tapează, trag de limbă,
chibiţează, dar mai ales aşteaptă. Aşteaptă sfârşitul războiului şi ceea ce
ei îşi închipuie că se află dincolo de război: revoluţia, pacea, afacerile,
oportunităţile. /…/ Un lucru e sigur: nimic nu va mai fi la fel după
terminarea războiului, după ce doi jucători de şah se vor fi ridicat de la
masă, ca să meargă fiecare pe drumul său: Tristan Tzara la Cabaret
Voltaire, unde spectacolul dada de fiecare seară destramă secole de
certitudini în artă, Lenin la o întâlnire secretă cu un emisar al
ambasadorului german Romberg, care îl va convinge în cele din urmă pe
şeful Statului Major german să îi dea lui Lenin şi unei liste atent selectate
de tovarăşi ai lui trecere liberă către Rusia, unde ţarul tocmai a abdicat. În
adâncul sufletelor lor, chibiţii ştiu că au norocul că se află aici, unde e
cald şi bine, privindu-i pe cei doi jucători, cu puţin mai mult decât
mediocri, mutând nişte piese de şah care vor da naştere unei istorii care,
în curând, va fi depăşită. La război, deja nu mai este loc de spectatori…”
Acesta nu e un „dicţionar” deci, se-nţelege, ci un „ghid” cât se
poate de subiectiv, făcut de scriitorul / artistul Andrei Codrescu pentru
cititorul care vrea să înţeleagă lumea din alt unghi decât acela oferit de
„manuale” şi de alte mijloace standardizate. De acord că este crud / cinic
/ violent / „inuman” (postuman?!), uneori, când spulberă iluzia că te poţi
salva refugiindu-te din realitate (implicit din cea politică) în artă: pentru
că arta are aceeaşi rădăcină (sub aspect ludic, dar şi strategic) ca şi
politica. O rădăcină primitivă care le aparţine amândurora, iar diferenţa
ar fi, după cum ne arată istoria, că una vrea să schimbe lumea cu victime
simbolice (Tzara – arta), pe când cealaltă cu victime reale (Lenin –
politica). Privind lucrurile aşa, rezultă că, în oricare dintre situaţii,
suntem victimele unei partide de şah!
Acuma, faptul că într-un fel se citeşte cartea lui Andrei Codrescu
în România, unde a fost aplicată „concepţia” şahistă a lui Lenin, şi altfel
în SUA, unde a dominat „concepţia” lui Tzara, este şi el adevărat. Totuşi,
criza e o traumă universală şi Andrei Codrescu a vrut ca prin cartea lui să
ofere tuturor un antidot, după cum a şi mărturisit-o într-un interviu: „În
crize se manifestă calitatea salvatoare a artei, din cauză că arta
procedează altfel decât economia. Arta procedează printr-o economie
spirituală, printr-o filosofie a jocului, a comunicării. Toate valorile
acestea de care nu ne aducem aminte când lucrurile stau bine şi alergăm
după bani. Dada s-a născut în mijlocul unei crize mondiale, în mijlocul
Primului Război Mondial, şi ei (dadaiştii – n.m.) au negat cu înverşunare
logicile economiilor dinprejur pentru că vedeau cum merg la război
aceste economii. Au văzut cum ideologiile economice duc la război, cum
cea a lui Marx şi a lui Lenin au dus la un război aproape permanent în
secolul XX. Arta, nu doar că trebuie să avem timp pentru ea în mijlocul
crizei, avem nevoie de ea !”
