Aduc eu biscuiţii…

…Decât sa îmi presupun libertatea de expresie doar pe hârtie sau doar din spatele confortului ecranului. Sau al anonimatului, expus în sondaje oportuniste de genul „sunteţi de acord sau nu cu protestele din stradă?”

Nimic nu mă poate jena mai tare decât să văd generaţia cu blugi trendy, tricouri cu texte smart şi converşi purtaţi la 30 de ani, dar cu nostalgii de 18, atât de degrabă judecători astăzi, după ce ieri s-au şamponat în liniştea căzii lor şi au văzut un film piratat la ultimul led cumpărat din recentul salariu (cei norocoşi). Din pleiada colorată de comentarii, articole, postări de forum şi tot ce înseamnă această pseudo-realitate online, nu am reuşit să înţeleg nimic: până la urmă, e bine să protestezi sau nu? Si câţi decibeli are un protest?

Deunăzi, nu mai departe de anul trecut adică, lumea se înfierbânta la gândul că românii sunt un popor anchilozat în toate incheieturile gândirii şi expresiei lui de manifestare. Grecii îşi dădeau foc, italienii se încăierau guraliv care pe unde puteau, iar englezii au inventat mişcarea hooligans. Astăzi se doreşte crearea protestelor cu ceai şi biscuiţi, servite picior peste picior într-o cafenea. Sau transmise între prieteni pe reţelele lor de socializare, singura formă de verbalizare a propriului eu şi acela prefăcut sau refăcut, după dorinţa şi după cerinţa socială a propriei imagini.

Mai mult decât atât, unii au preferat să semneze anonimi în petiţii online şi în polluri (cine naiba completează sondaje Mediafax, cu siguranţă că nu pensionarii sau cei care sunt de gardă acum), cum că ar fi de acord cu protestele stradale.

După care, politically correct, îşi exprimă indignarea şi visceral dezaprobarea faţă de „distrugerile de mobilier stradal” şi lezările corporale. Din nou, judecata dată anonimă şi opinia metaforică şi cât mai smart ass de pe twitter îi definesc fidel pe „comunicatorii propriei voinţe şi judecăţi”, dar îi absolvă confortabil de responsabilitatea unui adevăr mai violent aşa. E destul de nasol să fii sincer cu tine însuţi astăzi când a te comunica înseamnă să fii decent, corect, cuminte şi mai ales, orientat către rezultat, rezultatul fiind în acest caz propria imagine.

Păzea, plecaţi acasă, ne retrogradează S&P!

Alţii şi-au dorit cu ardoare unghiuri de abordare „business” a opiniilor despre proteste. Legate de costuri, de implicaţiile economice asupra afacerilor agenţilor economici din zona cu pricina. Wtf, ca să mă exprim conform. Asta e cireaşa de pe tortul la caserolă servit în grabă în pauza de lucru, între un .ppt şi un raport de proiect. Cred că despre astfel de unghiuri de abordare a fost vorba şi la elaborarea noii forme a legii sănătăţii, s-a stat mult şi s-a cugetat, legat de costuri. E bine să orientăm totul către costuri, către client, mi-aş fi dorit ca şi eu la 18 ani, să mă fi orientat mult mai pragmatic. Acum nu îmi mai păsa.

Alţii, mai specialişti într-ale ştiinţelor politice şi sociale, încearcă cu greu să disece între ce e bine şi ce e rău, între manipulare şi voinţă obiectivă, între doctrine şi cuvinte mari precum libertatea expresiei, între politizarea discursului public sau mai ştiu eu ce concepte sofisticate. Răbdare să ai să citeşti, până la final, te vei lămuri că, precum filosoful, „nu ştii de fapt, nimic”. Au dat vina pe opoziţie, au dat vina pe coaliţie, au dat vina pe jandarmerie, pe Rosal că făcea curăţenie, pe ultraşi, pe forţe oculte. Şi la faţa locului, ei între ei, s-au învinovăţit până la ochi învineţiţi şi câte-un pet servit între ochi, unul altuia. Bineînţeles, nu îmi permit să fac topul zicerilor de duh, e definitoriu tuturor românilor, dobândit de unii unii mai greu sau de alţii, deloc.

Şi în toate multiplele demersuri, s-a încercat găsirea unui unic adevăr. Pentru că, de atât amar de vreme, nu am învăţat că adevărurile unice sunt periculoase şi istovitoare pentru creierul înfierbântat. Cu toate astea, poate diplomaţia ierarhiilor multinaţionale, salvarea propriului fund mai întâi în caz de necaz, sau ceva de genul, ne face să ne exprimăm mai violent în scris şi să ne batem în comentarii mai abitir decât ar face-o o sută de legiuni romane.

Nu, nu cred în montajele TV redate isteric de „live” şi am încetat să mai fiu atentă la jurnalele de ştiri care au devenit colecţie de advertoriale şi buletine IML. Dar nu cred nici în opiniile online, pentru că atât de mulţi sunt ocupaţi să posteze păreri cumpărate. Dar nu cred nici în chiar toţi aceia care au fost prezenţi în Piaţa Universităţii. Nu cred de exemplu, în Irinel Columbeanu care a pierdut contactul cu realitatea, dacă l-a deţinut vreodată, crezând că va începe o cariera politică de succes cu „ocazia protestelor”.

O platformă luată în cap nu te va propulsa decât conform legilor fizice. Nu cred nici în beţivanul care intona un ritm hip-hop când cei din jur îşi scuipau sincer plămânii cerând demisia guvernului. Nici în hipsterii şi fetele pe tocuri aşteptând să „înceapă show-ul”, să aibă ce posta online. Nici în băieţaşii cu glugă, veniţi la un antrenament util pentru următoarele meciuri.

Poate ăsta e adevărul

Dar chiar cred într-o fată sinceră şi brutal de inocentă în visele ei care mi-a răspuns, întrebată fiind „ce dracu’ ai căutat aseară în Piaţa Universităţii”, că „a ieşit să strige împotriva vremurilor astea şi că e nemulţumită de cum trăim”. Nu cred că m-aş putea lua la bătaie cu un jandarm şi nici nu cred că aş fugi destul de repede aşa încât să nu încasez graţios un bolovan în cap. Dar nici ea nu e vreo campionă sub aspectul competitiv al luptelor de stradă. Culmea, acum se duce la şcoală, are curs de „managementul riscului”.

Şi eu mi-aş dori decenţă şi proteste cu scandări ritmice şi melodioase, pe un ton potrivit cu ora şi locul, al unor protestatari care să poarte şepcuţe şi tricouri branduite. Timp în care, dacă e să continuăm aberaţia, guvernanţii să îşi noteze silitor, revendicările şi plângerile, cu deadline de rezolvare ASAP. Şi în această lume ideală, în care binele învinge răul întotdeauna, să putem să ne continuăm vieţile într-un trai paradisiac, iar jandarmii să ia parte la proteste doar ca spectatori sau chiar dimpotrivă, să susţină doi-trei pensionari mai vlăguiţi şi care nu ţin pasul cu convoiul.

Cineva trasa bine de tot, diferenţa între dictatură şi democraţie. Şi ideal ar fi să existe aceste proteste cu ceai şi biscuiţi la care să participe şi toată isteţimea trainuită de brand managers, project managers şi marketing diva wannabees, că doar şi ei se declară pe la colţuri, la fumat, nemulţumiţi de salariile lor sau de pensiile părinţilor.

Dar nu s-a inventat încă, la români printre alţii, acest divin echilibru al bunului-simţ pe care nu îl regăsim în nicio ierarhie socială, de la asistatul social până la instituţiile guvernului. Sporadic, fiecare are bunul său simţ postat online şi un zvâc mai violent, trecut pe ascuns, în sondaje. Când sinceritatea opiniei o sa devină mai puţin anonimă şi majoritară, aduc eu biscuţii.

sursa-http://www.businesscover.ro/16-01-2012-aduc-eu-biscuitii/