De multe ori mă întâlnesc cu idei care îi fac pe români să se ruşineze cumva de propria istorie. M-am întâlnit cu astfel de idei şi la dezbaterea organizată la Bucureşti de Clubul Liberal pentru Republica Moldova (dezbaterea din 30 noiembrie). Inevitabil, în contextul discuţiei privind realizarea unităţii naţionale a românilor s-au strecurat şi câteva idei de natură să-i facă pe români să se ruşineze cu propria istorie.
Prima chestiune s-a legat de modul în care Basarabia s-a unit cu România. Cunoaşteţi placa: unirea s-a făcut cu baionetele, nu s-a făcut un referendum etc. Profesorul Ion Bulei prezent la dezbatere a aruncat în discuţie spusele lui Brătianu. Întrebat de occidentali de ce nu vrea să organizeze în Basarabia un referendum cu privire la unirea cu România, Brătianu a răspuns sec: pentru că nici Franţa nu organizează un referendum în Alsacia şi Lorena. Mergând mai departe am putea să ne amintim cum au făcut sovieticii “unirea” cu Basarabia: tot cu baionete şi tot fără referendum. Despre ce vorbim?
Apoi vine povestea cu “palma grea a jandarmului român”. Da, jandarmii români aveau obiceiul să bată. Însă nu îi băteau doar pe ţăranii basarabeni. Jandarmii băteau şi în Ardeal, şi în Oltenia, şi în Valahia, şi în Moldova. Băteau la fel ca în Basarabia pe tot cuprinsul ţării. Nu este vorba de un tratament specific pentru basarabeni, este vorba de o problemă globală a societăţii româneşti din perioada interbelică. Apoi vine gluma aia cu bunelul basarabean bătut de jandarmul român şi împuşcat de NKVD-iştii sovietici. Mari nemernici jandarmii români…
Invariabil se ajunge la chestiunea “abandonarea Basarabiei”. De ce nu s-au bătut românii cu sovieticii pentru Basarabia? Aici îmi vine în minte o scenă din memoriile lui Constantin Argetoianu referitor la propunerea de armistiţiu din 1917 venită din partea germanilor. La consiliul de coroană de la Iaşi generalii români se întreceau în declaraţii belicoase. Fiecare avea sute de mii de baionete şi toţi clamau în cor “pe aici nu se trece”. La sfârşit a luat cuvântul un colonel de la aprovizionare care a spus scurt: avem gloanţe pentru trei săptămâni de lupte şi obuze pentru o săptămână. Concluzia a venit de la sine, în ciuda voinţei de a lupta a soldaţilor. La fel şi în 1940. Armata ar fi vrut să lupte, poporul sprijinea lupta. Ar fi existat şi ceva rezerve pentru o anumită perioadă. Însă încă din vara anului 1939 oamenii politici de la Bucureşti aveau o puternică bănuială că sovieticii şi naziştii îşi împărţiseră zonele de influenţă din estul Europei. Armand Călinescu o spune limpede în însemnările sale, chiar în ziua semnării tratatului Hitler-Stalin (poreclit tratatul Ribbentrop-Molotov) – asta în condiţiile în care nu era cunoscut protocolul secret prin care sovieticii cereau Basarabia, iar naziştii erau de acord. Se uită şi faptul că în 1940, atunci când sovieticii cereau Basarabia, principalul aliat al României, respectiv Franţa, pur şi simplu dispăruse de pe hartă. Celălalt aliat, Marea Britanie, se pregătea să se bată pentru propria supravieţuire şi chiar nu avea timp să se gândească la soarta unui stat din estul Europei.
De ce nu s-a bătut România pentru Basarabia în 1940? Pentru că orice rezistenţă ar fi fost inutilă. În plus, bătălia pentru Basarabia nu se decide printr-un război sau în două săptămâni. Bătălia pentru Basarabia se poartă de 200 de ani. Ideile de mai sus şi modul de a fi aruncate în discuţie astfel încât românii să se ruşineze de propria istorie fac parte din această bătălie pentru Basarabia, care se poartă zi de zi. Originea ideilor expuse mai sus este uşor de identificat. Perversitatea constă în faptul că ele s-au strecurat în spaţiul dezbaterilor publice româneşti. Orice întrebare este legitimă, doar că trebuie să răspundem corect la astfel de întrebări, nu în direcţia în care şi-ar dori alţii ca noi să răspundem.
