Precară este aşadar poziţiunea internaţională făcută nouă pînă astăzi şi nu cunoaştem politica de mîni pe care ne-o va aşterne guvernul.Cît pentru noi, sîntem convinşi că numai întărirea instituţiunilor noastre dinlăuntru poate să ne dea consideraţie în afară. Sîntem convinşi că, întreţinînd bunele relaţii cu toate puterile în general, dar mai ales cu cele limitrofe, conform politicei noastre tradiţionale, ne putem feri de pericolele la care ne-ar espune şi pe viitor o politică aventuroasă. Întărirea oricărui stat însă, dar mai cu seamă a unui stat tînăr, atîrnă de starea sa de prosperitate internă.Cu durere trebuie să mărturisim că niciodată încă, pînă acum, nu li s-au înfăţişat generaţiunilor prezente starea economică a ţării în condiţii mai îngrijitoare decît astăzi. Una din gravele imputări ce i s-a făcut regimului răsturnat la 11 fevruarie 1866 a fost aceea a delapidării averii publice, a împilării contribuabililor. „De la Vlădică pîn’ la opincă” – se striga în sînul adunărilor – „ţara e sărăcită, contribuabilul îngenuncheat”.Cu toate acestea – în scurtul period de abia patrusprezece ani – bugetele statului s-au sporit peste îndoit, anuităţile datoriilor publice -de la 4-5 milioane cît erau înainte – s-au urcat la aproape cincizeci de milioane. Dar o contrazicere şi mai recentă şi mai frapantă. După agitaţia produsă în ţară de mişcarea numită de la Mazar Paşa, cînd iarăşi ca motiv de agitaţie se invocă, între altele, înlăuntrul ţării şi în afară de ea, gravitatea stării financiare şi cînd – sub impresiunea momentului – Camera de atunci, fidelă încă angajamentelor luate, redusese bugetul la cifra de 87 milioane cu venituri constatate în sumă de 81 milioane, astăzi – după un scurt timp de abia patru ani de zile – se prezintă ţării bugete pentru peste 116 milioane…
Rezervîndu-ne a reveni asupra situaţiunei financiare după un studiu mai amănunţit al tuturor elementelor ei, indicăm deocamdată aceste liniamente generale. În faţa unei asemenea situaţii economice, nu mai cutezăm a întreba daca românul se simte fericit de starea prezentă, ci vom întreba daca guvernele şi factorii regimului constituţional se pot crede împăcaţi în conştiinţa lor la adăpostul formelor esterioare ale regimului parlamentar.
Mai putem încă întreba daca aceşti contribuabili, în cunoştinţă de cauză, au putut consimţi la sporirea atît de disproporţionată a cheltuielelor şi la micşorarea avuţiilor lor proprie. A da la această întrebare un răspuns afirmativ ar fi de a abuza de ficţiunile constituţionale, a tăgădui că starea de astăzi trebuie să ne întristeze pentru prezent şi să ne îngrijească pentru viitor, ar fi să arătăm o crudă nepăsare pentru soarta ţării. A mai găsi că asemenea momente sînt oportune pentru a ne arunca în afaceri financiare, calificate de strălucite, este mai mult decît o culpabilă nepăsare. Răul fiind constatat şi nimeni, credem, nemaiavînd curajul de a-l nega, cată înainte de toate să ne dăm seamă de cauzele ce l-au produs. Căci evident este că regresele în neatîrnarea reală a ţării, acoperite poate cu progrese nominale, precum şi regresele vădite pe terenul economic cată să fie atribuite unui neajuns oarecare, şi acest neajuns trebuie să rezulte din neaplicarea unei esenţiale părţi a Constituţiei; e evident că în ruajul constituţional lipseşte un element oarecare de regulare şi control.
Deşi comparaţia statului, care e ceva viu şi organic, cu mecanismul unei maşine de vapor, bunăoară, rămîne o comparaţie, totuşi există analogii reale între mecanismul organic şi cel anorganic. Maşina produce putere şi aplică putere. Dar puterea produsă e supusă unei iregularităţi atît de mari, încît maşina ar sări in bucăţi sau ar sta locului daca n-ar exista un aparat, in aparenţă neînsemnat, în realitate de o estremă importanţă, numit regulatorul centrifugal. Cînd puterea elementară produsă de maşină e prea mare, regulatorul centrifugal, prin activitatea sa, dă drum prisosului; cînd maşina ar sta pe loc el, tot prin o mică activitate, economiseşte şi condensează puterea. Se ştie asemenea că n-ar fi cu putinţă mecanismul ceasornicului şi că acesta ar începe prin a merge foarte repede şi ar sfîrşi prin a merge foarte încet, daca ar lipsi coarda regulatoare. În mecanismul corpului omenesc regulatorul e prezentat prin organul inimei. E evident că o încordare prea mare a patimelor politice, puse în joc paralizează activitatea organului regulator, deci şi activitatea mecanismului întreg, în care fiece parte are rolul său deosebit. Deşi acest rol, cu toată deosebirea, este în strînsă legătură cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca întreg. Iregularitatea puterii elementare, deci, ajungând a învinge întregul mecanism, desigur că mişcarea acestuia va fi iregulară, fără spor şi folos, păgubitoare chiar. Deci fiece parte a mecanismului va fi viciată în mişcarea ei, care trebuie să stea în legătură bine determinată de relaţiuni de reciprocitate cu celelalte.Traducînd această comparaţie luată din mecanică în termenii vieţii statului, vom vedea lesne că frîul prea lung, ca să nu zicem desfrîul, lăsat partizilor, punerea mecanismului statului la discreţia lor esclusivă a fost cauza de căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară şi-nlăuntru. În aparenţă, legalitatea cea mai perfectă a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele prescrise în Constituţiune, mesagele domneşti aşterneau regulat programele diferitelor ministerii – încît s-ar fi părut că prin acele programe se consacră obligaţiunea reală de-a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau şi, chiar pentru acte săvîrşite fără de aprobarea Camerelor, se cerea mai în urmă înregistrarea, ca să nu fie lipsite de sancţiunea parlamentară. Un lucru lipsea însă. La actele cele mai importante, atît de caracter economic-financiar cît şi de caracter politic, lipsea voinţa reală şi sinceră a ţării legale. Prin Constituţiunea noastră, conform aceasta şi cu tradiţiunile parlamentare din alte ţări, miniştrii sînt supuşi la un îndoit control: la acela al ţării legale şi la acela al şefului statului. Greşeala noastră cea mai de căpetenie a fost că diferitele partizi, succedîndu-se la putere, fiind lăsate faţă în faţă, în învierşunarea luptelor politice le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor şi de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziţii parlamentare. Dar partizile au făcut mai mult decît atît: ele au înlăturat pînă şi controlul şefului statului care, pus prin Constituţiune mai presus de partizi, se bucură de toate acele prerogative constituţionale care-l pun în poziţiune de-a controla escesele de putere ale miniştrilor săi şi astfel a face posibil şi binefăcător mersul regulat al regimului parlamentar. Ca să ne rezumăm într-un cuvînt, vom zice că: cheia bolţii regimului parlamentar consistă în manifestarea liberă a ţării legale ori de cîte ori ea este chemată, în numele şefului statului, ca să fie consultată.
(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», aparut în TIMPUL, în februarie 1880)
