Dragă T.,
De fapt, n-am putut niciodată să trăiesc fără să îţi desenez diferite chipuri lipite pe secunde. Când le epuizam, le schimbam ordinea şi când nu ştiam ce ai fi zis, mi te imaginam râzând. Ochii tăi când râdeai şi toată presiunea care mi se scurgea din piept în tălpi şi se împrăştia împreună cu umbra mea.
De fapt, tot timpul va fi fost ieri sau azi-dimineaţă când se lipea frigul pe faţa clădirii uriaşe pe care o vedeam de pe scaunul din bucătărie. Şi creştea o zăpadă care se lipea de asfalt şi închista orice ieşire. O vreme când chiar dacă visele nu aveau sens, impregnarea speranţelor tale le făcea realităţi neîmplinite.
De fapt, nu mă apasa nicio absenţă aşa cum m-a aplatizat acum absenţa ta. Ţi-am transformat atingeri în realitate şi apoi le-am pus în seama viselor, cât timp îţi închipuiam umbre pe pereţii din cameră. Aveai un umăr din colţul de la dulap şi un profil din gulerul de la halatul de baie, care te desenau pe tavan şi pe peretele de lângă geam. N-aş fi respins nicio ipoteză potrivit căreia nu ai fi existat, chiar dacă nu aveai o formă tangibilă. Oricând ma găsesc încruntată, te învinovăţesc şi cred că te-aş pălmui dacă te-ai întoarce, pentru că m-ai păcălit de atâtea ori cu nemurirea. Îmi strâng uneori pumnii şi râd şi eu, numai ca să te amuz şi să mă scapi de cleştele ăsta din piept. Aş vrea numai o dată să mai taci, ca să pot ştii tot ce gândeşti sau ce-ţi doreşti. Nu-mi mai aduce zăpada asta grea şi rece şi mai lasă-mă puţin să mă bucur de nevinovăţii.
De fapt, o să continui să-mi închipui de fiecare dată că mă priveşti de pe un scaun fără spătar, aşa cum m-ai învăţat să mă întorc împotriva mea tot timpul.
Nu te-am amintit niciodată oficial, pentru că nu trebuia să afle nimeni de secretul nostru. Că tu ai învăţat să foloseşti obiectele ca să îţi transpui forma şi gândurile mele ca să poţi vorbi. Şi chiar dacă au aflat acum, ştiu că vei ştii să te ascunzi până când voi şti eu să te văd.
P.S. Data viitoare, scrie-mi dimineaţa.
Cu dor.
