un eseu de Magda Ursache
Am intrat în distileria etico-estetică a lui Dumitru Ungureanu
(Alambicotheca, Grupul editorial Bibliotheca & Marcona, 2008),
amintindu-mi de alt împătimit al alambicurilor, care căuta să obţină
cristale de cuvinte, în răspăr cu altă epocă a „nulităţilor reprezentative”.
Chiar mă aşteptam să apară şi o alambicothecă, după bookătăria lui
Gabriel Funica şi certoteca lui Cătălin Mihuleac. De pe copertă, un moţ
îndrăcit de porumb pare a avertiza că înăuntru se dă figa. D. Ungureanu
mi-a spus că fotografia trimite la gestul unui rocker rebel, dar eu îl am în
ochi pe profesorul meu de romanistică, italienistul Ştefan Cuciureanu,
care îi batjocorea pe „utilizabilii” PCR, împingînd spre ei, la propriu şi la
figurat, degetul mijlociu.
Cui dă figa publicistul? Politichiei, criticilor vandabili & lavabili,
aşa-zişilor liter-aşi, conformist-obedienţilor vechi şi noi, snobilor
europeişti, clămpănitorilor televizuali, celor care încearcă remanieri
istorice, altfel zis denaturarea istoriei.
Dumitru Ungureanu nu face lecturi degajate, poate fi chiar
excesiv de categoric, uneori psihorigid. Am citit publicistica lui Dung (îi
spun aşa, pentru că vocabula rezonează cu Strum und Drang), înţelegîndo
afectiv. Poate şi pentru că îl urmez sau îl preced în multe „campanii”.
Şi – sigur – pentru că simţul critic e tăios, bine ascuţit. Brici.
Tot asemenea, ne plac, în întregimea ei, Şcoala de la Tîrgovişte şi
Mircea Nedelciu. Radu Cosaşu face parte şi dintre ficţionarii mei favoriţi:
îl iubesc cu mătuşi cu tot, mă încîntă autoironia faţă de celălalt Cosaşu,
stalinistul, care saluta, ca răcan, Republica Populară (sovietică) Română.
Avem şi alte afinităţi (s)elective: modus scribendi piţulian îl copleşeşte
(pe Luca Piţu l-am dibuit şi eu că-i din stirpea boţului de humă din
Humuleşti); lui Paul Goma îi intonează un blues:
„Cărţile lui Paul Goma, de la Ostinato la Săptămîna Roşie, sînt
roadele unei experienţe de neinvidiat, ale unei existenţe triste, ale unei
sensibilităţi rănite. Nimic nu are gust în viaţa lui Paul Goma, dar din
acest nejust el face o artă, dînd senzaţia că i-a fost menit să şteargă rănile
istoriei prin mărturia sa. Toate astea configurează profilul unui artist care
îşi „cîntă” suferinţa, cu speranţa că ajută la alinarea suferinţelor celorlalţi.
Altfel spus, fără ironie, Paul Goma este un bluesman!”
Din aplecarea spre literatura mărturisirii, se iveşte superba proză
(prea) scurtă: Cum s-a făcut şi de ce a ajuns Doman – Calende. Dumitru
Augustin Doman e concetăţeanul lui Urmuz şi a demonstrat-o în prozele
sale.
Chiar dacă afinităţile nu ne sînt mereu acelaşi ori argumentările
sale nu mi se par irefutabile, îl urmăresc pe Dung participativ, ştiind că
de discutat se poate discuta cu el „la infinit şi la infiNET”. Mie G.
Pruteanu nu-mi miroase a zacuscă: îl consider un maestru al vorbei, nu al
vorbăriei; pe Alexandru George nu-l văd „făcînd pereche cu Zigu Ornea”
în problema României interbelice, deloc rai al democraţiei, cum răspică
Dung. Cît despre Horia Gârbea, nu mi se pare aşezat „în linia ilustră
Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Radu Albala”, oricît de îndrăgostit ar fi
discursul lui Dung. Pe o altă scară a valorilor, întoarsă, o fi, mai ştii?,
inegalabil, dar nu-l cred trăgîndu-se direct din cei enumeraţi. Adevăratul
urmaş, cum ai spune adevăratul boier arnotean, al „istoriilor albalate”, cu
desculţe nurlii, e Val Gheorghiu. Discutabil ar fi şi îndemnul de a
normaniza (verbul lui Dung) situaţia literaturii, nobelizînd-o. Asta chiar
mi se pare „rateu de opinie”.
Dung e semeţ-ironic, la fel ca moţul acela de păpuşoi. Provoacă.
Hotărît, îi şade mai bine contestarea decît laudatio. Mai definitoriu e
„atacul”. Probă: cea mai bună cronică e la Supleantul de Petru Popescu, a
cărui dilemă pare a fi: fugar de Zoia ori fugărit de Ceauşescu.
În frază clară şi decisă: „Cine n-are simţul umorului n-are ce
căuta în cultură”. Şi, ca s-o dovedească, ghilimentează savuros „tîmpenii
de vară” şi de alte sezoane, din reviste culturale. Cuvîntul rău întrebuinţat
e decupat cu delicii. Ca maculat, care i-a jucat festa lui Dan Mănucă,
scriind despre revista „Cuvîntul nostru”. Nişte studenţi rebeli, constată
criticul de la „Convorbiri literare” „încercau să-l maculeze” pe Beniuc;
numai că poetul bardei era deja maculat, mînjit prin propria prestaţie de
„lămurire şi îndrumare” proletcultistă, ca să mai poată fi pătat de
altcineva. Pe Alex Ştefănescu îşi permite luxul de a-l dezumfla, tot
ghilimentînd, pentru că e plin de „mînie principială”.
Lui Dung îi repugnă stilul stalinist-intolerant, pe care îl descoperă
la detractorii lui Mircea Eliade, cărora le spune contestocriţi, vocabulă
ivită prin compunere: contestatari şi ipocriţi. Spre osebire de de95
constructori, frecventează şi re-frecventează pagini de istorie literară,
trecîndu-le prin alambicul său hermeneutic.
Zăbala cenzurii n-o suportă în gură, fie ea auto-cenzură corectpolitică.
Pentru circoteca politichiei dîmboviţene nu simte decît scîrbă,
ruşine, dezgust că a ales ce-a ales şi a cules. Tot dăm din lac în puţ: din
Ion Rînjitorescu, aşa cum îi spune Goma, în lăcrimosul Băsescu. Între
zîmbetul iliesc şi lacrima băsescă – starea de haos generalizată. Are, cum
am şi eu, iluzia civică făcută praf şi pulbere cînd îşi tipăreşte
Alambicotheca (Grupul editorial Bibliotheca & Marcona, 2008).
FSN (majusculele pe care Ileana Mălăncioiu le citeşte: Frontul
Scufundării Naţionale) a croit drum, în formulare dungureană, spre o
Românie asiată. Românie furată (şi de revoluţie), deteriorată, cu mental
colectiv îmbolnăvit. Cum facem să decădem? Vindem solul şi subsolul
(exemplul lui Dung: proprietate de stat, Romtelecom e vîndută pe nimic
către o firmă proprietată de [alt] stat), ruinăm leul, închidem fabrici
rentabile, explorăm căpuşind, umblăm cu puşcoace-n spate prin deşerturi,
dar la noi nu facem ordine… Avem politicieni nu de trei, ci de foarte
multe parale, o justiţie cinică, miniştri penali, o droaie de „ingineri”
financiar-funciari. Politica „instinctului naţional” de care vorbea Take
Ionescu? Ba politica instinctului de conservare proprie. Şi-i recomand lui
Dung să re-treacă prin alambic scrisele mitropolitului Varlaam, frapant
de actuale: „avuţia din nedireptate, dintr-apucare, din pără, din
giurămănturi strîmbe, din camete, din furtişaguri, dintr-asupreale”. Că te
şi întrebi, ca Emil Cioran, ce-au făcut românii atîtea secole ca să îndrepte
răul.
La re-lectură alambicothecoasă, Dung găseşte, în Agopian, un
pasaj unde se vorbeşte premonitor despre capitalismul băştinaş ce va să
vie: „nu e un ospiciu, dar e ca şi cum ar fi”.
Întîrziind pe premoniţiile lui Agopian, iată ce mai descoperă
Dung, cu nas de detectiv livresc, într-un text scris în 1984. Academia nu
plăteşte autorilor pentru un Catalog al plantelor din jurul butoiului. Iar
Ştefan Agopian pune, în gura lui Ioan Geograful, întrebarea: „Cine
plăteşte în ziua de azi ceva?” Nu-i alta situaţia editorială a zilelor noastre.
Abilul editor „scoate bani el ştie cum, iar autorii săi, neplătiţi, trăiesc din
inspiraţie şi pe sponci (…)”. Aşa combate cu scrisul său energic
foiletonistul de la „Litere”, „Argeş”, „Vatra” etc. Iar de spus cum, îi spun
eu: dacă preţul tipografic al cărţii e, să zicem, 12 lei, editorul-demiurg o
vinde cu 44, numai pentru efortul de-a o duce la tipografie, „la cheie”:
preprintată de autor, cu coperta făcută de autor… La asta-l duce mintea
puţină şi pohta de profit ne-ruşinat.
Casele editoriale particulare de tip win-win, unde tipăreşti şi
cîştigi, – altă iluzie. Nu-mi place postura de deziluzionist(ă), dar lozinca
noi cu sapa, ei cu mapa a devenit noi cu munca, ei cu afacerea. Un om
sănătos la cap s-ar întreba de ce mai scriem cînd avem varii necazuri
legate de tipărirea cărţilor noastre, în tiraje silenţioase şi prost difuzate,
cînd dăm din belea în belea. Notorietate – nu; bani – nu; aplauze – nu.
Indemnizaţii de merit – ştie Dung – nu primesc decît 100 de scriitori
(mulţi dintre ei, adînc minori, ca iaşioţii mei), iar premierile par, deseori,
un remake după Noaptea erorilor. Şi cum să nu te cuprindă obsesia
(dubioasă) a zădărniciei, să nu-ţi spui că totu-i pierdut şi nimic de
îndreptat dacă laude (c)orale obţin cei care re-desenează paradigma,
oferind simulacre de literatură? Altfel spus, consumerism de
divertisment. Fii pornofictor şi eşti editat cu grăbire. Altfel, dacă te
adresezi nu cititorului mediocru, ci celui avizat, pretenţios, greu de
mulţumit, ajungi scriitor de insucces social. N-ai imagine mondenă, ca
domnişoara Ferentz, poţi scrie „de la excelent în sus”, că nu te ştie nime.
În ciuda tuturor acestor patologii literare, Dung joacă jocul de-a cine
citeşte nu se plictiseşte, urmînd îndemnul lui Al.O. Teodoreanu: „Băieţi,
mai staţi cu scrisul şi mai citiţi puţin!”. Şi-l cred în stare să se roiască din
închisoare, desenînd pe zid nu o corabie, ca-ntr-o istorietă sud-americană,
ci o terfeloagă pentru care a bătut anticariatele. Cum am mereu surpriza
neplăcută cu autori larg mediatizaţi, nu mă duc la pomii lăudaţi cu sacul.
Îi prefer pe ex-centricii rafinaţi, care ştiu că literatura este o boală
(sublinierea îi aparţine). De ce? Pentru că maladia asta „atestă faptul că
existăm”, chiar dacă se şi moare din ea. Nedelciu şi-a ştiut (prevestit)
sfîrşitul. Cunoaşteţi, desigur, faptul că Victor Brauner şi-a pierdut ochiul
stîng în atelierul lui Dominguez, în ’38. Un ciob de sticlă i-a intrat în
ochi, ochiul s-a scurs, exact aşa cum l-a pictat în autoportretul din ’31, cu
7 ani în urmă.
Întorcîndu-ne spre Eminescu: „Poţi avea totul fără să ai nimic şi
poţi să ai nimic avînd totul”. Fără visuri de procopsire din cărţi ajunse
bestseller, tip „Miha” Rădulescu ori Dan Chişu, detestînd şablonul „la
modă sau nu”, rezistînd din post în post: postcapitalist, postsocialist, post
tranziţie (cu noroc, şi-n postexistenţă), fără ambiţie de carierist, dar cu
poftă de scris/citit, în colţul de par(ad)is (spre a spune ca Gheorghe
Mocuţa), numit Găeşti.
Şi-i reconfortant să-ţi repeţi ce scrie apăsat Dung:
„Cartea este o marfă. Literatura, nu!”.
N.B. Categoric cu agitpropul foarte activ Titus Popovici sau cu
vreo frunte lată pusă de PCR la conducerea unei reviste, Dung e
indulgent cu Nina Cassian, căreia îi face plecăciune pentru firea
simţicioasă, pentru erotismul neţărmurit. Ce-i drept, N.C. deţine un
brelan de critici, altul de poeţi, altul de prozatori, altul de admiratori pe
care-i culegea, fără mofturi, pe unde-i întîlnea. Sper, totuşi, ca publicistul
să nu creadă cu dinadins că aş invidia bilanţul sexual (ca să nu-i spun
heirupism sau stahanovism) al poetesei. Nu-i rîvnesc nici biografia, nici
biologia. Şi nu mă impresionează nici faptul, mărturisit de octogenară, la
Naşu’ Moraru, că încă mai are de iubit. Iubească şi facă tot ce vrea! Nam
nici o frustrare, îl asigur. Frustrarea vine de la bilele roşii cu care neam
ales, eu şi Constanţa Buzea (vezi foiletonul Dogmatism cu bile roşii),
ca dogmatice.
Obiectez: nu acest du-te vino pasional de la Iany Colin şi Aligru,
puişorul de tigru (adică Al.I. Ştefănescu) la Ion Barbu, de la Preda, Geo
Dumitrescu, Mihu Dragomir, Virgil Teodorescu la Petru Popescu,
Breban, Cristian Popişteanu (lista nu-i completă) m-a interesat în
Memoria ca zestre, memorie foarte infidelă. Nici n-am pizmuit-o pentru
situaţia de a primi în poala-i capul lui Moni (Crohmălniceanu). D.
Ungureanu consideră că-şi construia prin afecte multilaterale, scurte şi
dese, o anume normalitate, pe vremea cînd cenzorii tăiau sexul din vers şi
din proză. Ba-i anormal! Sau o fi fiind disidentă pentru că „interacţiona”
(tot verbul lui Dung) fără istov?
Ce m-a scîrbit de-a dreptul a fost viziunea roz-combinezon asupra
regimului Dej-Pauker. Luptătoarea ilegalistă, înrolată-n rînduri-rînduri
PMR, slăvea cu sîrg o dictatură criminală, contra favoruri şi onoruri de
Stat, iar viaţa i se părea „bună, dulce, gustoasă, încăpătoare”, cu sejururi
la Sinaia, în patul reginei, cu băute „pe rupte”, cu voiajuri laParislaParis
(„Aş fi preferat locuri noi”, ofta biata Ninicuţa; ca Gherla, ca Aiud, ca
Jilava, poate). M-a scîrbit, repet, felul cum a fardat faţa hidoasă a
obsedant-aberantei „democraţii populare” care a provocat Răul major
ţării ăsteia. Oare Dung agreează odele Ninei Cassian la Constanţa
Crăciun, cea care a tăiat, ca arhanghel izbăvitor, „cangrena Brâncuşi”,
cum notează, satisfăcută, diarista?
Dar bilă neagră, una singură, primesc, dragă Dung. Şi asta pentru
că am memorie rea: nu las trecutul în trecut.
