un eseu de Adrian Alui Gheorghe
1. Există un sfîrşit în toate
Nietzsche a anunţat că Dumnezeu a murit şi că omul e, în sfîrşit,
liber. Ce face un om cu libertatea lui în afara lui Dumnezeu, asta e altă
chestiune. Partea scoasă dintr-un proiect, „eliberată”, devine parazitară,
inutilă, este eliminată. Şi nu Dumnezeu este problema, ci ideea de
raportare. Un om-individ care se raportează doar la nevolniciile celui de
alături, e o fiinţă supusă debilizării rapide. Un alpinist care nu continuă să
urce, după ce a ajuns în vîrful muntelui, este un om care se tîrăşte din
frică, din plictiseală, pe stîncă. Dar nici un Dumnezeu, care ne ţine întrun
„staul universal”, scoţîndu-ne cu biciul din cînd în cînd „în peisaj”, nu
este cea mai convenabilă perspectivă. La „moartea lui Dumnezeu”
Nietzsche a procedat, probabil, ca şeful corpului de pază de la Kremlin,
în momentul în care s-a anunţat că Stalin e mort. Generalul s-a albit la
faţă, a început să se bîlbîie şi a întrebat cu glas stins: „- Da` tovarăşul
Stalin ştie?”. Dar Stalin ştia! Probabil că şi Dumnezeu ştia ceea ce avea
de comunicat, cu maximă îngrijorare, sau cu triumful eroului de la
Marathon, Nietzsche.
Francis Fukuyama a anunţat sfîrşitul istoriei, văzută ca o (deja)
primitivă reprezentare a evoluţiei umane. Omul devine, astfel, însuşi
istorie, un fel de hologramă care conţine toate datele care păreau risipite,
la un moment dat, în developări colective aproximative. „Istoricidul” se
face pe fondul unei „dezideologizări” a istoriei contemporane, a slabului
interes pentru războaiele cu eroi şi cu care alegorice, acum cînd
războaiele au trecut în plan economic şi lovesc doar în conturi,
înfometarea duşmanului (aproapelui) fiind cea mai mare izbîndă. Arma
care ţinteşte fără greş, care nu ratează nici o lovitură chiar dacă ţintirea se
face prin periscop, care distruge garantat, în orice condiţii, pare să fie
dolarul. Dar dacă e să fim cît de cît scrupuloşi cu adevărul, „sfîrşitul
istoriei” a fost adjudecat, ca formulare, de către Hegel, pe la anul 1806
(în Fenomenologia spiritului), reluat de către francezul Alexandre
Kojève după al doilea război mondial, în calitate de ucenic-mucenic al
primului.
Sfîrşitul literaturii este anunţat de fiecare scriitor care se iveşte
din drojdiile vreunei limbi, de parcă n-ar fi vorba de o combustie care
generează căldură şi lumină „peste veac”, cum e definită îndeobşte
cultura, la modul primitiv desigur, ci de pîlpîirile unui cărbune nevolnic
într-o ipotetică vatră în părăsire. Aici se aplică două teorii bine
cunoscute, e vorba de „teoria peştelui mai mare” dar şi de „teoria
parvenitismului universal”, adică culturile mari le înghit pe cele mici, şi
asta pentru că scriitorilor nu le mai convin arealurile minuscule, limbi cu
douăzeci, treizeci de milioane de vorbitori, fiecare se adresează musai
omenirii adunată sub un steag multicolor, în aşteptarea unor mesaje
mesianice.
Dumnezeu însuşi a anunţat sfîrşitul tuturor războaielor,
încurajîndu-l pe om să lupte doar pentru pace. Omul a preluat îndemnul,
într-adevăr, dar o face cu atîta aplomb încît în urma luptei pentru pace nu
mai rămîne piatră peste piatră…!
Sfîrşitul faunei mondiale este aproape, zilnic dispar iremediabil
specii. Dar în virtutea compensării naturale, însuşirile sînt preluate de
vînătorul nemilos care e, indiscutabil, omul. Frica din gena închisă
definitiv a unei specii se transferă în gena omului. Vînătorul vînat, în
final, e triumful fiecărui masacru.
Flora nu stă nici ea mai bine, albinele, în marşul lor după miere şi
botaniştii în marşul lor după statistici constată dispariţia multor plante
care îşi duceau becisnica lor veşnicie tîrîndu-şi rădăcinile prin lut. În
urmă, în virtutea aceleiaşi logici, descrisă mai sus, omul a rămas să se
tîrască pe pămînt în locul rădăcinilor smulse pentru totdeauna.
Nikos Kazantzakis spune prin gura unui personaj de-al său:
„Sfîrşitul lumii? Odată cu mine va dispărea întreaga lume zorbească”.
Sau poate că personajul se decide să sfîrşească, să se sacrifice, în locul
autorului. Acesta ar fi supremul omagiu adus creaţiei, nu-i aşa? Dacă
rămîne viu, creatorul îl poate recrea, oricînd.
Am prins sfîrşitul lagărului comunist, dar nu şi al comunismului,
evident. Lustrezi oameni, dar nu idei. Prezenţa bau-bau-lui de după colţ
ar putea să menţină instinctul pericolului în fiecare individ, deşi la
„sărbătoarea măgarului”, tot de la Nietzsche cetire, omul saltă, cu simţire
înaltă, în ritmul zbieretelor muzicale ale unui măgar care acoperă deplin
glasul profetului rătăcit în aceeaşi piaţă.
Am prins „ipoteticul” sfîrşit al lumii de la anul 2000 şi l-am
petrecut cu şampanie. Excitată de imaginea propovăduită (promovată) a
Apocalipsei, imaginaţia omului se dădea de ceasul morţii să o înfrunte pe
viu, în faţă. De asta, secunda zero a anului „apocaliptic” a provocat
reacţia care era de aşteptat: Dacă aşa arată Apocalipsa, înseamnă că nu
diferă prea mult de viaţa obişnuită! Şi oamenii au continuat să trăiască
„apocaliptic”.
Sfîrşitul familiei, sfîrşitul patriilor, sfîrşitul petrolului, sfîrşitul
democraţiei, sfîrşitul libertăţii şi altele, o mulţime de sfîrşituri, stau să se
prăvale peste destinul bietului individ cocoşat de istorie. Nimic nu
începe, totul sfîrşeşte. Dacă toate astea sînt pe sfîrşite, de ce ar mai exista
ierarhiile? Cui ar mai folosi? Că, pînă la urmă, ierarhiile sînt cele care
valorizează toate libertăţile cîştigate sau conferite omului ca să se suporte
în procesul supravieţuirii pe pămînt. Iar în afara libertăţii ierarhiile sînt la
nivelul solului.
2. Sfîrşitul ierarhiilor, faza globală
Dar să mai întîrziem puţin în intimitatea textului lui Francis
Fukuyama, care spune uitîndu-se în societate (a lui, a noastră): „Sfîrşitul
istoriei va fi o epocă tristă. Lupta pentru recunoaştere, voinţa de a-ţi risca
viaţa pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în
lumină îndrăzneala, curajul, imaginaţia şi idealismul vor fi înlocuite de
calculul economic, de nesfîrşita rezolvare a problemelor tehnice, de
preocupări legate de mediu şi de satisfacerea cererilor sofisticate ale
consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici
filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în
mine şi văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în
care istoria exista”. De vreme ce şi istoria „care se scrie sub ochii noştri”
s-a tabloidizat, iar noii eroi se comportă ca personajele din ştirile
telivizionistice, sfîrşind trist în corul de compasiune al unei populaţii care
ar putea trăi o viaţă privind la televizor un film despre propria viaţă
redată clipă cu clipă, înseamnă că ne circumscriem (cu oarece veselie)
ideii de sfîrşit. Parcurgerea propriei biografii, la pas, e deja un act de
eroism. Teama de moarte nu e mai dureroasă decît conştiinţa unui
anonimat care te înghite fără rest. Iar anonimatul nu se luptă în ierarhii,
asta se ştie, diferenţierele între indivizi, dacă se fac, se fac după gradul de
plictiseală şi după stoicismul cu care este suportată aceasta. Herta Muller,
proaspăt recompensată cu premiul Nobel, adusă în discuţie fiindcă dă
bine citarea ei în orice context, acum, spune, curajos: „În România, am
integrat teama de moarte în cotidian. Pentru a nu mă distruge, am
încercat să confer a anumită normalitate evenimentelor limită”. În acţiune
eroul vede totul ilimitat, în repaus orice eveniment e limită. Globalizarea
ar fi, astfel, o entropizare a anonimatului. Iar anonimatul este ţinutul fără
graniţe al plictiselii. Şi dacă tot am adus vorba, într-un studiu despre
plictiseală („Plictiseala – melancolie fecundă”, Editura Amarcord,
Timişoara, 2001), agrementat cu mai multe voci, bine armonizate, un
domn, Didier Nordon, spune ca un adevărat diagnostician interesat de
soarta pacientului: „Soluţia ideală, pentru ca mulţimea să nu aibă ideea că
ar putea să se plictisescă mai puţin, e ca ea să se plictisească fără să-şi
dea seama”. Nimic mai adevărat pentru vremurile noastre, eliberată
dimineaţa din cuştile locuinţelor lumea se avîntă în anonimatul general
cu toţi porii deschişi. Ochii adulmecă, nările freamătă, intestinele se
cabrează, carnea ţipă să iasă prin piele. Fiinţa umană se implică activ în
plictiseala comună. Sfîntul Toma, atent la nuanţe, spune: „Plictiseala este
întotdeauna simptomul unei anumite lipse de dragoste; altfel spus, omul
se plictiseşte în măsura în care nu mai e în stare să perceapă afinitatea cu
lucrurile pe care, pe de altă parte, e obligat să le facă sau să le trăiască”.
Mai mult, un domn african, Babacar Sall, sociolog cu reputaţie în Franţa,
într-un studiu numit „Războaiele plictiselii”, defineşte şi mai exact lipsa
de orizont a comorienţilor: „Plictiseala se naşte din întîlnirile ratate cu
Dumnezeu, din confruntarea cu noi înşine fără un mijlocitor
transcendental”. Şi dacă e să întindem puţin coarda, pentru a ajunge la
esenţa mediului plictiselii în care ne zbatem, pentru a autentifica, în fond,
această stare, trebuie să spunem că au fost stabilite şi unităţile de măsură
pentru plictiseală, fapt care conferă oarece autonomie unui domeniu
extrem de vast şi prea puţin cercetat: „Unitatea de măsură a plictiselii este
tedionul. Iată definiţia ştiinţifică: Tedionul este cantitatea de plictiseală
resimţită de un călător perfect deplasîndu-se cu viteza luminii în timpul
unui an tropic, urmînd o traiectorie rectilinie pierdută în vidul intersideral
absolut. Exemplu de utilizare a acestei măsuri: <<În 1997, exporturile de
plictiseală din Uniunea Europeană s-au ridicat la 500 000 de tedioni, să
tot fie o uşoară diminuare în raport cu anii precedenţi>>. A zecea miime
a tedionului se numeşte odion. Odionul este o categorie de mărime mai
bine adaptată la experienţele individuale. <<Din această seară, eu nu am
putut să mă întind mai puţin de trei odioni>>. Cea mai infimă cantitate de
plictiseală perceptibilă omului – în mod familiar numită <<atom de
plictiseală>> – este evaluată la a suta miime de odion”. (Jean – Francois
Gautier, tot din cartea „Plictiseala – melancolie fecundă”). Aş fi spus,
în acest context, că oamenii plictisiţi n-au patrie, dar nu aş vrea să încarc
fondul paremiologic universal cu un nou paradox.
În veacul nostru statistica a omorît ideea de ierarhie. Omul a fost
despodobit de unicitate, a devenit „unul din o sută”, asemenea tuturor.
Omul din statistici are dimensiuni, uneori are identitate, dar nu are
însuşiri. Iar omul fără însuşiri (Robert Musil să-l judece!) nu mai vrea
nimic. Vorba lui Fukuyama: „În perioada postistorică nu va mai exista
nici artă, nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei
umane”. Convins că a spus adevăruri finale, după ce l-a golit de conţinut
pe Hegel cu devoţiunea-i, (acest) Fukuyama s-a retras din miezul lumii
gînditoare lăsînd o confuzie imensă deasupra spaţiului de manevră al
artiştilor. „Muzeul istoriei umane” a fost deschis cu îmbietoarea
formulare a turismului cultural global, care se face deopotrivă în spaţiu şi
în timp. Hoardele de asiatici înarmate cu aparate de fotografiat, familiare
în toată lumea, au frecat pînă la esenţă chipurile lucrurilor din această
„lume muzeu”, iar spiritul de japonez a lui Fukuyama nu putea face
abstracţie de chemarea străbunilor. Iar într-un muzeu de dimensiunea
lumii noastre de azi, numit de Alexandre Kojève „stat omogen
universal”, chiar şi vizitatorii sînt exponate. Cam prăfuite ce-i drept, dar
exponate. Pe inventar. Adică în statistici.
Zice „profetul” Fukuyama că arta ar dispărea în postistorie, de
parcă s-ar putea da cu buretele îmbibat cu apă peste imaginaţia
înfierbîntată a artiştilor. Tot la fel de bine ar fi putut spune că în
postistoria botanicii, va dispărea diferenţa dintre flori, vor fi colorate
uniform, vor dispărea parfumurile, va rămîne doar un imens muzeu de
ştiinţe ale naturii care va fi îngrijit de nişte grădinari nostalgici.
Bun, să zicem că Fukuyama are dreptate, că arta e pusă pe chituci
ca nefolositoare, ca neproductivă. Dar ce te faci dacă în România, de
exemplu, o ţară total neatentă la mersul istoriei universale, nişte artişti
continuă să creadă că sînt de capul lor în lume şi creează mai departe. Cu
ăştia ce faci, îi treci la „adendda” în cartea de postistorie, îi înghesui pe
vreo „insulă de latinitate dintr-o mare slavă”, vorba poetului, un fel de
adunătură de nefericiţi de pe insula fericiţilor?! Că vorbeam zilele trecute
cu un poet evreu – născut în România, la Dorohoi, dar trăitor, de multă
vreme, la Telaviv – despre „limba maternă”.
„Da, mi-a spus el, pentru mine ca şi pentru alţii, limba maternă e
foarte importantă şi foarte prezentă, iar proba este număratul. Eu, dacă
număr banii, de exemplu, nu-i număr în ebraică, îi număr în limba
română, că aşa am învăţat…!”.
„Ei, aici e diferenţa dintre noi, i-am spus. Noi, românii, nu ne
încurcăm cu număratul şi spunem, lucru atestat chiar de Cioran, că proba
limbii este visul. Un român, chiar dezrădăcinat, visează numai în limba
română”. Probabil că în inconsistenţa visului stă, de fapt, inconsistenţa
culturii noastre în ierarhiile universale. Noi am visat locul în ierarhiile
lumii, alţii s-au poziţionat numărîndu-şi treptele de afirmare.
Universalizarea culturii a dus, de fapt, la moartea culturilor
naţionale. Instituirea premiului Nobel, de exemplu, a acţionat ca un cal
troian la nivelul culturilor naţionale. Competiţia oarbă pentru obţinerea
potului cel mare, la extragerea din urnele Academiei Suedeze, ca o
pomană dată de sufletul pătat al lui Alfred Nobel, a înrăit omenirea. Şi
aici, lucru văzut şi de cei orbi din naştere, premiul Nobel a fost adjudecat
în majoritatea cazurilor nu de cei care visează în limba maternă, ci de
acei care numără în limba comunităţii în care s-au născut. Efectul
internaţionalizării culturilor a avut un efect pervers şi la nivelul receptării
şi ierarhizării culturilor în propriul spaţiu de formare, aşa zis identitar.
Poetul locului nu a mai fost crezut, glasul insinuant al poetului de peste
mări şi ţări a apărut drept mult mai exotic, mai îmbietor. „Culturile
economice” au impus culturile artistice, au influenţat ierarhiile de
moment, au creat „marea cultură snoabă” care produce valuri în omenire,
mai ceva ca uraganele atlantice, iar în urmă lasă dezastre la fel de
însemnate
Bine, cultura s-a internaţionalizat, consumatorul de cultură se
învîrte prin „talciocul cultural universal” cu dezinvoltură, gustă, pipăie,
refuză, alege, ia cu suta de grame, abandonează marfa la colţ, întoarce
spatele. Are de unde alege, e un alintat, nu dă banul pe cultură aşa uşor, e
neconvins că marfa e chiar cea mai bună, suferă că nu ştie cu exactitate
care e marfa cea mai aleasă, că ar da un ban, că doar o dată trăieşte, pe ce
e mai bun, dar fiindcă îi e frică de păcăleală, renunţă. Şi rămîne
neculturalizat, cu nostalgia culturii, din lipsa criteriilor de selecţie
convingătoare. Notorietatea conferită de corul gustului comun ar fi o
cale, dar nu e cea mai sigură. Dacă marfa, chiar culturală, a fost
falsificată, în spiritul vremurilor? Artiştii naţiei sale îi apar cetăţeanului
ipotetic consumator de cultură ca nişte primitivi, scoşi din competiţie de
valorile mondiale. Valorile clasice sînt relativ mai uşor de asimilat. O
vizită la Shakespeare acasă, în Anglia, rezolvă „complexul Shakespeare”.
Proba stă în mărturiile fotografice. O vizită la Iasnaia Poliana rezolvă
„complexul Tolstoi”. În „muzeul istoriei umane” amănuntul biografic
acţionează ca o hologramă a operei. E îndeajuns.
Dar ce face artistul, în acest timp? Nefericitul artist care a dat în
„patima lui Shakespeare”, aşa din senin? Care l-a cetit pe Fukuyama, cel
care a prezis sfîrşitul istoriei şi al artei fără să clipească, de parcă ar fi
condamnat la moarte păpuşi gonflabile? Ei, artistul s-a decis să lupte
împotriva artei. Adică să o „des-estetizeze”, să îl pălmuiască pe
potenţialul consumator de artă, să-l tragă în ţeapă, să-l incendieze, să-l
înţepe cu peniţa, să-l însingureze, să-l umilească în piaţa publică, să-l
blasfemieze, să-l uite, să-l vopsească în claun, să-l fluiere, să-l înjure, să-l
blesteme, să-l atragă în smîrcuri, să-l înnopteze, să-l drogheze, să-l
crucifice, să-l îmbie în butoiul cu var stins, să-l ubicuizeze, să-l
aneantizeze, să-l sucească, să-l împletească, să-l enerveze, să-l împingă în
prăpastie, să-l compare cu ceea ce nu suportă, să-l scoată din casă, din
lume, din univers, să-l posede, să-l cheme, să-l respingă, să-l prindă în
mreaja vorbelor mieroase şi miezoase şi să-l facă sclav pe viaţă. De asta
artistul, neatent la teoretizări, continuă să-şi facă, precum rîndunica
primăvara, cuib nou din ramuri tinere, sub balconul consumatorului de
tril artistic de pasăre şi de artă ecologică, fără înlocuitori, culeasă „de pe
stratul nţional”. Cît despre ierarhii, artistul împins în corzi de zgomotul
social, ca un boxer înainte de a i se arunca prosopul, nu prea mai ştie la
cine să se raporteze. Să facă vreo concesie gustului comun, cum cere
piaţa sau să facă apostolatul pe căile pline de scaieţi, pe acolo pe unde
ghid este eul său orb? Sau adevăraţii artişti, în aceste vremuri, sînt
autişti. Şi dacă artistul tot nu e recunoscut ca „valoare a vremii sale”, bine
măcar că e lăsat să scrie, să cînte, să picteze. Să facă ce îi place. Dacă cei
din jur ar afla că aceste lucruri produc plăcere, satisfacţii, ar scoate arta în
afara legii, ca pe droguri, i-ar anatemiza pe artişti iar pe traficanţii de
cultură i-ar băga la zdup.
3. Deşertificarea României a început din bibliotecă
Literatura română a ieşit din comunism pîş-pîş. Nu a trîntit uşa de
perete, cum ar fi fost normal la o revoluţie, nu a scos trei paşi în faţa
frontului pe cei care au urîţit-o în epoca trecută, nu a dat un ordin „pe
unitate” să fie scoase rufele murdare din biblioteci. Nu. Ceauşismul a fost
recuperat pe nesimţite în spirit şi cuvînt. Că pînă la urmă ce a făcut
artistul colaboraţionist, că doar nu a dat cu parul, nu a strîns pe nimeni de
gît, a scris şi el acolo nişte cărţi cu omagii, a dus pensula pe coclaurii
şantierelor de la construcţia piramidelor epocii, a cîntat ce i s-a cerut….!
Adică s-a exprimat. Lustraţie în literatură, în cultură? S-avem pardon, noi
sîntem creştini, noi întoarcem şi celălalt obraz…!
Dacă avem o idee de ierarhie în cultura română – şi mă voi referi
doar la literatură – aceasta priveşte doar epoci clasate. E vorba de
„epoca marilor clasici”, cînd s-a făcut fixarea limbii şi mai e vorba de
perioada interbelică, recuperată parţial, rezistentă prin valori individuale,
risipite în parte în lume, dar sigure.
După 1947 s-a creat cadrul perfect pentru confuzii.
Proletcultismul a răsturnat pur şi simplu scara de valori. Arghezi a
sintetizat foarte bine momentul: „Într-o ţară care-a fost,/ Era mare cel mai
prost…”. A urmat „revoluţia culturală” a lui Ceauşescu, iniţiată în anul
1971, care întors dintr-un turneu în Coreea de Nord a venit cu o viziune
nouă asupra culturii. Aceasta trebuia să slujească (adică să facă sluj!)
omului. Adică omului care era el. O armată de corifei culturnici s-a
alăturat noului front deschis împotriva culturii naţionale, între ei
Păunescu zbiera cel mai tare. „Cîntarea României” a devenit instrumentul
de pervertire al culturii naţionale, de „mediocretizare” a valorilor.
Ierarhiile care operau în comunism aveau perioadă de folosinţă limitată.
Erau perisabile ca parizerul din zgîrci şi soia, unul din alimentele de pe
cartelele cu care îţi luai ceva din hrana zilnică. Şi silnică. Mai mult, la un
moment dat se vorbea de o cultură a poporului, fără autori cerţi,
nenumiţi. Adică aşa cum agricultorul nu-şi punea semnătura pe bobul de
grîu sau pe coltucul de pîine, tot aşa şi scriitorul trebuia să producă
anonim, în numele tuturor, versuri, proză, ode, imne. Nici Orwell nu ar fi
întors-o mai bine. În perioada 1945 – 1989, în literatura română am avut
mai mult destine, decît literatură. Scriitorii apăreau, pe ici-colo, dintr-o
pornire naturală a unui neam, care îşi (re)produce corpii şi anticorpii,
laolaltă, numai că nu erau întîmpinaţi cu bucuria firească acestui lucru.
Dimpotrivă. Apariţia unui nou scriitor, mai ales talentat, era recepţionată
imediat ca „un caz”. „Cazul” era luat în primire de ideologii partidului,
de securitate, de cenzură. Scriitorul creştea, cei care îl supravegheau îşi
ascuţeau vigilenţa. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. S-au creat cenacluri,
peste tot în ţară, obligatorii, la normă şi nu de dragul susţinerii creaţiei, ci
pur şi simplu pentru supravegherea în cadru organizat a „creatorilor”.
Securitatea trebuia să ştie ce mai gîndeşte artistul, dacă nu cumva
deraiază, dacă nu e contaminat de artă decadentă, activistul trebuia să-l
deformeze sau să-l reformeze. Rareori greşeau în „misia” lor, în
interiorul lagărului bietul artist era ca păunul care nu se putea mişca liber
din cauza penajului voluminos şi vizibil.
Literatura perioadei comuniste este una eminamente a poeziei şi a
eseului. Esopismul a salvat poezia. Şi „vorbitul în dodii”. Proza e
contaminată de fantoşele ideologiei. Este greu de recuperat zece cărţi de
proză din acea perioadă, poate ceva proză scurtă, unu, două romane.
Restul e, din păcate, maculatură.
Paradoxal, acum avem o literatură bogată, vie, dar total
necunoscută în România. În aceste condiţii orice tentativă de ierarhizare e
falsă. Ce ştiu moldovenii despre cărţile apărute în Banat? Dar ce ştiu
oltenii despre cărţile care apar în Maramureş? Nimic. Sau, mai nimic.
Dialogul cultural în interiorul României este fracturat, incoerent. Dacă de
mîine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în
România, sînt convins că nici o instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar
impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii
nu sînt mineri sau lucrători la metrou.
Ştim ce cărţi noi semnificative apar în Franţa, în Scoţia sau în
Finlanda, fiindcă sînt traduse imediat la „Humanitas” sau la „Polirom”,
pe cînd cărţile autorilor români circulă, în cea mai mare parte, în tiraje
confidenţiale, exemplarele sînt oferite din mînă congenerilor, de autor, la
diverse „sindrofii” literare. Istoriile literare, unele aduse pînă la zi, sînt şi
ele surse ale confuziilor. Fie că sînt partinice, fie că sînt incomplete, în
final descoperim că nu servesc decît propunătorilor lor.
Uneori ai senzaţia că faci un lucru parazitar în România, că scrii,
de vreme ce nu interesează pe nimeni. Şi ca orice lucru parazitar, acesta
merită şi o pedeapsă, evident. Dar ce pedeapsă mai mare îţi trebuie decît
să vezi că literatura căreia îi aparţii, prin limbă şi spirit, e ca un vas în
derivă, abandonat de toată lumea cu ceva supravieţuitori pe el?
Condamnarea la anonimat e cea mai severă pedeapsă.
De asta, întoarcerea la Francis Fukuyama, pare obligatorie şi
scuză, într-un fel starea de fapt, implacabilă ca destinul: „Sfîrşitul istoriei
va fi o epocă tristă. (…) În perioada postistorică nu va mai exista nici artă,
nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt
în mine şi văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile
în care istoria exista”.
O revenire în actualitate a literaturii române, în perioada
următoare, este puţin probabilă. O parte consistentă a populaţiei, plecată
din ţară, în războiul de supravieţuire, nu mai este interesată de cultura
română. Nu-ţi trebuie prea multă investigaţie, prin comunităţile de
români din diaspora, ca să-ţi dai seama că e aşa. Chiar şi înainte de 1989
am avut cea mai incoerentă şi mai inactivă diasporă provenită din ţările
din est. Spunea cineva că evreii au rămas în istorie ca neam, în lipsa unei
patrii, doar pentru că au purtat după ei, în orice loc din lume, templul şi
datele de identificare culturală. Românii care au rămas înăuntru sînt
chinuiţi de neînţelegerea istoriei, demonul acediei – vorba Sf. Toma – le
vlăguieşte spiritul, le umple sufletul de dezgust pentru acţiune.
Deşertificarea României a început din bibliotecă.
Piatra Neamţ, 20 aprilie 2010
(Textul a fost scris special pentru revista „Poesis internaţional”)
