„Unii critici literari au intervenţii expeditive,Autorii de istorii literare dau dovadă de
superficialitate impardonabilă sau chiar de rea voinţă în receptare
Adrian Munteanu
(Braşov)
Situaţia particulară şi mai puţin întâlnită a apariţiei mele
întârziate în spaţiul literar, după pragul celor 50 de ani, ieşirea în volume
consacrate publicului matur numai în ultimii 6 ani, au determinat absenţa
mea din cuprinsul istoriilor literare consacrate. Pe de altă parte, în lupta
acerbă pentru recuperarea timpului pierdut, am fost prezent masiv în
ultimii ani pe o plajă destul de largă de oferte literare, de la reviste
literare (dau exemplul paginii din Apostrof), site-uri de poezie (numai pe
cel mai bine reprezentat dintre ele am postat aproape 700 de sonete !!!),
până la prezenţe directe cu ocazia întâlnirilor cu cititorii, în cadrul unor
manifestări periodice organizate de mine sau ca invitat la altele.
În timpul pe care l-am avut la îndemână, am remarcat dificila
posibilitate de a pătrunde în coloanele unor reviste literare, cele mai
multe dintre ele funcţionând pe baza unor interese de grup, constituite pe
criterii extra-literare. De asemenea, am constatat tendinţa de a găzdui cu
prioritate încropiri literare cu un pronunţat caracter de aşa-zisă noutate în
expresie, de virulenţă a limbajului, chiar şi atunci când, din start, aceste
date stilistice şi ideatice nu prezintă garanţia produsului estetic cu
viabilitate în timp. Revistele literare, cele mai multe dintre cele susţinute
de Uniunea Scriitorilor, par tribune ale discursului şocant, deseori fals
sau exterior. Remarc, de asemenea, prioritatea ce se acordă unui anume
bagaj teoretic conţinut de lucrările îndeobşte acceptate, care, însă, nu este
însoţit de o reală prezenţă a ceea ce se numeşte talent al autorului.
Această noţiune, în opinia mea indispensabilă, care diferenţiază scriitorul
de restul ocupaţiilor, fie ele şi intelectuale, aproape că a fost uitată sau
ignorată, nu o mai găsesc pomenită pe nicăieri, nici în scris, nici în
dezbaterile de profil, ca şi cum talentul este un precept discutabil şi de
plan secund. Tot astfel, încep să fie ignorate noţiuni precum emoţie,
trăire, sensibilitate. Aceasta duce la îndepărtarea literaturii de cititorii ei
potenţiali, la conceperea ei in vitro, într-un sumum de rostiri artificiale şi
artificioase, lipsite de fior, seci şi ignobile care nu pot atrage decât o
categorie extrem de restrânsă de cititori, şi doar sub aspect experimental.
Continua deteriorare a interesului pentru lectură, stă, în opinia mea,
tocmai aici, în ruperea legăturilor afective cu cititorii.
Astfel stând lucrurile, nu este de mirare că un autor de sonete,
subspecie prin excelenţă încorporată reflexivului, muzicalităţii şi emoţiei,
îşi găseşte cu greutate locul, chiar dacă, deseori, inovaţiile lingvistice şi
de imagine, conceptualizarea contemporană, nu lipsesc în ceea ce am
scris până acum. Ca dovadă a faptului că ruptura de care vorbeam este
reală, stau aprecierile cititorilor faţă de sonetele mele, aprecieri extrem de
elogioase, vorbind de atingerea unor coarde interioare, deseori de
redescoperirea lor, de bucuria că o asemenea literatură se mai scrie. Se
vorbeşte despre marasmul existenţial de cele mai multe ori frust si
pragmatic, în care mulţi au uitat ca există poezia, iar acum, prin sonetele
mele, o redescoperă. De ce n-aş da chiar un citat, o părere a unui simplu
cititor, beneficiarul eforturilor mele : “deosebite gânduri fug din minte şi
se întrupează în optzeci şi nouă de cuvinte, luând forma undelor sonore,
păşind cu trac în vremuri incolore…cutreierând pe valul vieţii sale, lovind
în malul fără de sfârşit, cu rezonanţa către răsărit, se apleacă în faţa lumii
sale şi ne arată de unde a venit…Aşa simt un sonet de Adrian Munteanu.
Mă bucur să fiu contemporan cu un om care reuşeşte să reafirme valoarea
breslei scriitoriceşti făcută de cei mai mulţi uitată…”.
Din fericire, asemenea poziţii din partea receptorilor sunt
susţinute şi de autori consacraţi sau critici din prima linie. Să amintesc
aici doar de Mircea Cărtărescu, Marin Mincu şi Şerban Foarţă. Alteori,
însă, critici literari, unii dintre ei autori de istorii literare mai mult sau
mai puţin viabile, au intervenţii expeditive, dau dovadă de superficialitate
impardonabilă sau chiar rea voinţă în receptare. Dau exemplul lui Alex
Ştefănescu care, în câteva rânduri, dintr-un întreg volum de-al meu, nu a
găsit de notat decât că un anume cuvânt este forţat introdus, cu scopuri de
potrivire exterioară într-un anume ritm, vorbind astfel de teroarea rimei.
Despre sensuri, varietate tematică, finalităţi ideatice şi stilistice, nici
vorbă să mai fie loc, dovedindu-se susperficialitatea în abordare, căutarea
acului în carul cu fân, neînţelegerea voită, răutatea cu orice preţ faţă de
un autor care nu face parte din cercul lui de cunoştinţe şi interese.
Culmea, şi atunci când foloseşte termenul, fără să poată furniza exemple,
spune că sonetele sunt lipsite de emoţie, ceea ce este ultimul lucru care sar
putea pronunţa despre ele. Iată ce spune despre acest lucru, de pildă,
Şerban Foarţă : “Adrian Munteanu este un maestru al endecasilabului.
Am sub ochi „experimentele” pangramatice şi remarc, admirativ, că
maxima virtuozitate nu impietează asupra sentimentului, a emoţiei…”.
Mircea Cărtărescu vorbeşte şi el despre “expresivitatea” sonetelor mele.
Contopind opiniile venite de la cea mai mare parte a criticii şi de
la cititori, în egală măsură, aceştia din urmă nefiresc ignoraţi de către
primii, atâta timp cât ei sunt beneficiarii efortului de construcţie literară,
aş spune că locul operei mele poetice în contextul literaturii româneşti de
azi este acela dictat de necesitatea reîntoarcerii la firea cea bună a limbii
române, la acea lume remarcată şi remarcabilă prin ispita
conceptualizării, la promovarea adevărurilor esenţiale ale rostirii
româneşti. Îmi doresc şi cred că locul meu se va consolida în spaţiul
căutării formei ce adună, din pierdere şi resemnarea devenirii, fiinţa
întreagă, aidoma fiinţărilor multiple care îşi caută cristalul, cuprinsul.
Fiind într-un continuu proces de modelare, adăugare şi afirmare a
acestor concepte, mi-aş dori ca într-o viitoare istorie a literaturii române
să se reţină că sonetele mele arată viabilitatea acestei specii literare în
contemporaneitate, că au servit-o şi îmbogăţit-o, că am reuşit să fac ca
sonetul să circule firesc în spaţiul ideatic al secolului XXI, să fie nevoie
de el, să se constituie chiar într-o posibilă modalitate de salvare a
vibraţiei autentice, vibraţie aflată într-un marcat proces de deteriorare şi
ignorare.
Ceva apropiat de remarca lui Marin Mincu de pe coperta
ultimului meu volum de sonete: “Prin virtuozitatea lui prozodică, Adrian
Munteanu reuşeste să menţină treaz interesul cititorului pentru un gen
liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoşi.”
