Un subiect ratat: Cioran şi Securitatea

 

“După frecvenţa apariţiilor (numărul de titluri) şi a comentariilor din mass-media,

fosta Securitate pare să fie cel mai prolific autor din perioada post-revoluţionară.”

Noua “dosariadă“

observaţii critice de Emil Nicolae

Un subiect ratat: Cioran şi Securitatea

După frecvenţa apariţiilor (numărul de titluri) şi a comentariilor

din mass-media, fosta Securitate pare să fie cel mai prolific autor din

perioada post-revoluţionară. Nenumărate culegeri de documente,

mărturii, analize, speculaţii etc. au invadat piaţa cărţii şi presupun că

„afacerea” e rentabilă, pe măsura investiţiilor, de vreme ce în mentalul

public s-a instalat un fel de „mit” al celebrei instituţii represive.

Fenomenul e salutar, în măsura în care istoria comunismului trebuie

cunoscută şi înţeleasă. Numai că foarte puţine dintre lucrările cu pricina,

prin metodă şi rigoare, ne ajută în acest sens. În general, dacă

documentele extrase din arhivele SRI / CNSAS nu sunt manipulate după

fantezia sau frustrările autorilor, ele reuşesc să transmită o imagine a

sistemului represiv, cu condiţia ca omisiunile, înscrisurile anostbirocratice

şi ordonarea confuză să fie cât mai rare.

Pe de altă parte, în decursul a două decenii, sa

impus şi o anumită „reţetă de succes” în domeniu,

constând în asocierea numelui unei personalităţi

foarte cunoscute (de preferinţă, „culturală”) cu

Securitatea. Astfel, după o prefaţă mai mult sau mai

puţin amănunţită, care explică raporturile dintre acea

personalitate şi temuta instituţie, urmează o culegere

de câteva zeci / sute de documente şi cartea-i gata.

Au fost cazuri când asemenea volume, gândite ca

„ediţii critice” (cu suficiente explicaţii, note, referinţe

etc. şi cu o selecţie de documente consistentă şi

semnificativă), şi-au meritat audienţa. Iată doar trei exemple: Această

dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat de Doina Jela

(1998), Cazul <Artur> şi exilul românesc. Ion Caraion în documentele

din Arhiva CNSAS (2006) şi, recent, Constantin Noica în arhiva

Securităţii de Dora Mezdrea (2009).

Pe aceeaşi formulă – o personalitate culturală extrem de cunoscută

+ Securitatea – merge şi Stelian Tănase în ultima lui carte, Cioran şi

Securitatea (Edit. Polirom, Iaşi, 2010; col. „Istorii subterane”; 356 p.),

doar că reuşita nu e pe măsura „etichetei” / coperţii. Şi voi explica

imediat de ce. Iată: „Date personale: Nu-l cunosc, ceea ce declar am auzit

vorbindu-se la La Nation Roumaine. Este necăsătorit, locuieşte la Paris,

Cartierul Latin. Activitate în ţară: A fost profesor de filosofie. Legături în

RPR: Nu cunosc. Legături în străinătate: Este în relaţii de colaborare cu

Octavian Vuia, Bazil Munteanu, Petre Sergescu, N.I. Herescu, Virgil

Veniamin şi Romulua Boilă. Cunoaşte mulţi francezi, filosofi şi profesori

universitari. Nu cunosc nume. Activitate în străinătate: Am auzit prima

oară vorbindu-se de Cioran în 1949, vara, când acesta a publicat o carte

care a avut mare succes în lumea ştiinţifică din Paris. Ţine conferinţe în

franceză cu subiecte de filosofie, la Universitatea din Paris. Nu ştiu dacă

duce sau nu vreo activitate informativă. În cercurile pe care le

frecventează, Cioran are influenţă, fiind considerat savant şi om serios.

Caracterizare: Este un om inteligent, cult. Are o fire de boem. Nu îl

interesează nimic în afară de ştiinţa lui. Nu l-am văzut nicăieri printre

fugarii români.” (30 nov. 1951, arhiva SRI); „… Dinu Noica are relaţii cu

cei de la Paris şi, în special, cu Emil Cioran, a transmis acestuia o lucrare

a sa, care tratează despre filosofia lui Hegel. Această lucrare a fost

trimisă la Paris prin diplomatul francez Deciry /…/ Dinu Noica a scris o

scrisoare de răspuns lui Emil Cioran, la scrisoarea acestuia apărută în

revistele franceze /…/. A fost transmisă prin academicianul Simion

Stoilov, când acesta a călătorit la Paris.” (17 dec. 1958, arhiva SRI); în

sfârşit: „Ura faţă de Austria a fost o demenţă. La mijlocul Europei, între

Occident şi Rusia, existenţa unui imperiu era o necesitate.” (18 iun. 1989;

arhiva SRI; înregistrarea unei convorbiri telefonice a lui E.C. cu Fejtő

Ferenc, adnotată: „Foarte important. Trebuie demascat în rândul falşilor

intelectuali”).

Ei bine, aceste documente (citate de Mihai Pelin în Opisul

emigraţiei politice, 2002) nu apar în cartea lui Stelian Tănase, deşi ar fi

fost absolut necesar să fie reproduse. Pentru că, din anul 1951 sunt

preluate aici numai patru documente (referitoare exclusiv la părinţii

scriitorului, din Sibiu), de unde nu reiese că Securitatea avea deja oameni

infiltraţi în preajma lui Emil Cioran, la Paris. La fel de „subţire” e

reprezentat şi anul 1958 în carte, cu focalizare mai ales pe Aurel Cioran,

fratele lui Emil, deşi scurtul schimb epistolar cu Const. Noica (v. mai

sus) a constituit motivul arestării filosofului în acea perioadă. La celălalt

capăt, penultima „Notă” din culegerea lui Stelian Tănase datează din 22

nov. 1988, deşi Securitatea a continuat să-l urmărească pe scriitor şi în

decursul anului 1989 (v. mai sus). Iar în această situaţie, lucrurile devin

interesante chiar prin contradicţiile revelate. Faţă de poziţia lui Emil

Cioran în privinţa existenţei unui „Imperiu” la graniţa occidentală a

României, exprimată în convorbirea cu Fejtő Ferenc, şi faţă de alte opinii

cunoscute vizavi de ceauşism, în documentul reprodus în carte (relatarea

unui poet ieşean despre discuţia cu E.C. la Paris, pe aceeaşi temă)

scriitorul exilat profera păreri cel puţin ciudate: „M-a întrebat despre

starea culturii şi învăţământului, care, după cum ştie tot de la alţi români,

ar fi într-o stare jalnică. I-am răspuns că, după părerea mea, tineretul

român este mult mai instruit şi mai sănătos la minte decât cel occidental.

– Nu mă îndoiesc şi mă bucur! a zis CIORAN, dar acesta este meritul

părinţilor probabil. A continuat el povestindu-mi cât de mare a fost

<capitalul de simpatie> pe care-l avea în străinătate NICOLAE

CEAUŞESCU în primii ani. <Nici nu poţi dumneata să-ţi închpui la ce

cotă ajunsese în Occident! N-a mai atins-o nimeni de atunci! Nici

Gorbaciov!>. Îi părea rău de pierderea acestei simpatii /…/ – De la

Occident nu se poate spera la nimic pentru ţară! a zis CIORAN /…/ a fost

bucuros să afle de la mine date care contraziceau presa occidentală cu

privire la contrastul dintre România şi Ungaria, date favorabile

României…” etc. Documentul ne oferă o imagine surprinzătoare a lui

Emil Cioran. Or, măcar pentru a putea analiza comportamentul unui

„vector de influenţă” trimis din România printre exilaţi (în cadrul acţiunii

„Recuperarea”) şi modul său de a-şi etala „fidelitatea faţă de partid şi de

ţară”, sau duplicitatea interlocutorilor în diverse circumstanţe, „sursele”

meritau contrapuse printr-o selecţie făcută cu mai multă atenţie.

Dar Stelian Tănase a lucrat pe principiul „afară-i vopsit gardu,

înăuntru-i leopardu” (v. coperta „ofertantă” – „Cioran şi Securitatea”!).

De altfel, cele 11 pagini ale „prefeţei” ne dezvăluie şi punctul de pornire

al acestei cărţi: un dosar solicitat de Editura L’Herne din Paris, în vedrea

întocmirii numărului special din Cahiers de L’Herne dedicat lui Emil

Cioran (evenimentul a fost consemnat la momentul cuvenit, în 2009,

când Parisul a beneficiat de trei apariţii cioraniene: prima traducere în

franceză a Schimbării la faţă a României, recuperarea ultimului text

românesc Despre Franţa şi, desigur, caietul de la L’Herne). Pornind de la

acel „embrion” editorial, Stelian Tănase adaugă alte câteva zeci de

documente, dar selecţia se vădeşte aleatorie şi imperfectă. În primul rând,

culegerea începe cu trei documente preluate din arhivele fostei Siguranţe,

care-l supraveghea pe „legionarul” Emil Cioran (1941 şi 1942). În al

doilea rând, după înfiinţarea Securităţii comuniste (1948), multe

documente urmăresc aceeaşi pistă „legionară”, căci noua instituţie

represivă preluase arhivele Siguranţei şi, acolo unde i se părea „oportun”,

călca pe urmele ei. Apoi, o mare parte din note, informări, rapoarte etc.

se referă la familia Cioran, rămasă în ţară, fără să aibă o relevanţă

deosebită în privinţa biografiei sau activităţii scriitorului. Informaţiile

despre acesta încep să apară târziu, după ce a fost penetrat informativ

exilul românesc din Franţa, numai că datele despre Emil Cioran sunt

inconsistente deoarece el a optat să se izoleze, restrângându-şi treptat

contactele cu emigranţii de aceeaşi etnie. De aceea, numeroase informaţii

sunt mai degrabă „indirecte” (din discuţii, din presă, din amintirile

foştilor colegi ş.a.m.d.).

Pe deasupra, neglijenţele formale sunt dublate de acelea de fond.

De pildă, numele femeii cu care Emil Cioran a convieţuit până la sfârşit

apare într-un document o singură dată (la p. 276: „a luat masa la E.M.

CIORAN, împreună cu prietena acestuia, Simone Boné”), şi atunci greşit

(consemnat ca atare şi în „Indexul de nume proprii”!), deşi măcar fanii lui

Cioran ştiu că este vorba despre Simone Boué. Iar faptul cu ultimul

document din carte datează din 05.05.1990 („RAPORT CU

PROPUNERE DE ÎNCHIDERE A ACŢIUNII INFORMATIVE DE

INFLUENŢĂ <ENE>”), nu înseamnă deloc că Securitatea îl mai

supraveghea pe Emil Cioran şi după 1990 – cum vrea Stelian Tănase să

credem (detaliu „senzaţional”, menţionat în câteva ieşiri din mass-media),

ci doar că secvenţa birocratică a instituţiei despre care vorbim se derula

din inerţie şi mai lent decât se mişcase revoluţia. În plus, dacă

investigaţia lui Stelian Tănase ar fi mers mai departe, el ar fi aflat că

DST-ul francez îl considera pe Emil Cioran deopotrivă de „reacţionar” pe

cât îl credea Securitatea română, ascultându-i şi înregistrându-i

convorbirile telefonice private din perioada 1983-1986! (cf. rev. Lire,

mai 1995). Eventuala coroborare a „surselor” deţinute de cele două

instituţii l-ar fi ajutat, poate, să aibă o viziune mai aplicată asupra

„obiectivului”. În consecinţă, tabloul „Cioran şi Securitatea” e destul de

incoerent şi neclar. Dacă n-ar fi marşat doar pe ipoteticul succes sugerat

de titlu şi dacă ar fi tratat cu mai multă acribie materialul documentar

(oricum lacunar), aşa cum a procedat în cazul volumului cu adevărat

interesant Clienţii lu’ tanti Varvara (2005), cartea lui Stelian Tănase ar fi

fost una reuşită. Dar s-a grăbit (nu discut aici motivele, pe care le

presupun) şi a ratat. Încât, subiectul „Cioran şi Securitatea” rămâne unul

deschis pentru o viitoare cercetare, completă…