The Adjustment Bureau, la fel ca Inception sau Vanilla Sky, e un fel de frecție la piciorul de lemn a unei nișe muribunde a cinema-ului de (mare) studio- filmul de acțiune cu pretenții metafizice. Ne uităm la explozii, lovituri de pumn, urmăriri prin clădiri abandonate, dar o facem pentru a înțelege de ce și cum existăm, dacă noi suntem chiar noi, dacă ceea ce e palpabil e real, dacă liberul arbitru există. Rezultatele unor astfel de duble trufii (set piece demn de Imax si truisme parcă scoase dintr-o broșură de Țuțea) nu pot decât să amuze- sau dacă mai dai doi bani pe filme și spirit, să cam alarmeze.
Matt Damon joacă un politician frumușel, cu tunsoarea aceea standard de republican. După ce pierde alegerile, se amorezează de o britanică pe care o cunoaște la pisoar. Dar relația lor e viciată de niște bărbați eleganți, cu pălărie, care umblă în grup și au un discurs vâscos ambiguu a la euro vilain-ii din parodiile cu Clouseau. După puțină expozițiune în care Damon e legat de un scaun într-o parcare, aflăm că indivizii (care pot bloca timpul și folosesc ușile drept portaluri) sunt un fel de îngeri, care-i pun pe oameni să facă ceea ce trebuie și dacă se abat de la drumul bun, le dau câte un ghiont. În cazul lui Damon, el trebuie să-și vadă de politică (un înger jucat de Terence Stamp îi spune că are șanse să fie PREȘEDINTELE ȚĂRII), iar iubirea lui cu respectiva nu apare deloc în catastifele destinului.
Divinitatea in viziune neo conservatoare. City of Angels combinat cu The Apprentice
Degeaba filmul are la bază o povestire de Phillip K. Dick- filmul n-are nimic din transgresivitatea tematică și textuală pe care o are de regulă acesta. Totul se întâmplă în jurul eroului principal, care trebuie să alerge prin NY ca să se întâlnească cu femela dezirabilă- chiar așa, de ce ar umbla? La fel ca-n orice film cu presupus mister, eroii spun de 20 de ori Ce? Nu înțeleg! De ce mi se întâmplă mie asta? (nu e vreun alt actor A-list în cadru, cui altcuiva să i se întâmple?), refuzând practic să înțeleagă plot pointuri banale până la începutul actului trei, când Damon și dama fug de mână prin oraș, cu femeia la 2 metri în spatele lui, abia ținând pasul cu clișeul ambulant al bărbatului hotărât.
Bărbații cu pălării și dirijați de Isus/Inteligent Design n-au nici ei mai mult contur. Pe lângă faptul că, sinistru-lugubru, îl privesc pe Damon cum fornichează și spun că un sărut poate salva lumea, livrează un set de clișee despre liber arbitru, cam la nivelul acela la care Dan Brown interpretează creștinismul. Îngerul Terence Stamp îi spune că istoria omenirii (chiar așa) e o serie de secvențe în care protectorii ba au luminat mințile oamenilor (Imperiul Roman, Renașterea), ba i-au lăsat de capul lor (ciuma neagră, holocaustul, războaie mondiale).
Cum scapi de o forta atotvazatoare si atotcunoscatoare? Fugind cu Emily Blunt de mana.
Ceea ce e subtil/profund pentru regizorul/scenaristul George Nolfi e acea mâzgă new age care animă trei sferturi dintre americani, de la dependenți de metadonă la surferi cu păr cârlionțat- ideea că există ceva dincolo, dar că, dacă alergăm și urlăm la fel de mult ca Matt Damon, o să putem lua decizii de unii singuri. Și că, desigur, iubirea e ceea ce face și desface orice țesătură pe care vreo chestie superioară reprezentată de bărbați cu carnețele vii o impune și că un sărut filmat cu un travelling circular poate face, literalmente, răul să dispară.
Mark Racz
articol publicat si pe contactcultural
sursa-www.ifilosofie.ro
