o cronică literară de Vasile Spiridon
Din prima parte a cărţii Cititorul de poezie (Ed. revistei
„Convorbiri literare“, 2008) aflăm că autorul ei, Gellu Dorian, asemenea
oricărui adolescent care este împătimit de lectură, a citit fără program.
Dar nu a parcurs orice fel de cărţi, autorul volumului Poesia mirabilis
încercând să ajungă la o înţelegere profundă a textului poetic, la
descifrarea mesajului ascuns al acestuia, dincolo de orizontul de așteptare
obișnuit al acestei vârste. Trebuie adăugat că, în această etapă formativă a
lecturilor de fond/fundal, universul poetic a fost și unul al refugiului din
faţa eșecurilor, de multe ori sentimentale, care predispun de regulă la
izolare și însingurare. Formarea gustului critic, indispensabil propriului
act creator, a coincis cu descoperirea nu doar a Poeziei, ci și a cărţilor de
poezie, nu doar a cărţilor de poezie, ci și a poeţilor. Poezie, cărţi și poeţi
despre care va scrie constant cronici de întâmpinare de-a lungul ultimelor
două decenii, cronici care vor constitui materia următoarelor două părţi
ale volumului de faţă („În același raft: Plus, minus“ și „Debuturi“).
Gellu Dorian va scrie în primul rând
cronici de întâmpinare despre poeţi pe care i-a
cunoscut în mod direct. Unul dintre ei, cu
oarecare influenţă asupra sa, a fost Ion Chichere:
„Expansiv, declarativ şi acaparator, Ion
Chichere mi s-a părut de la început extrem de
sociabil, dar şi posesiv, agreabil dar şi periculos,
îmbietor dar şi respingător, un soi de vagabond
simpatic de care, din nefericire de-a lungul
anilor mei adolescenţi, m-am apropiat tocândumi
timpul necesar pentru alte lucruri mult mai
serioase. Dar nu regret, desigur, a fost o alegere a acelui timp când nu
prea aveai ce alege într-un oraş îndepărtat de provincie, când între femei
frumoase şi trădătoare, nopţi pierdute şi dimineţi vinovate, alegeai şi o
pierdere a timpului cu indivizi insoliţi care ieşeau din conformisme,
dădeau impresia unei libertăţi totale ce mi se părea de urmat faţă de
coerciţiunile pe care le întâlneam în cercurile tutelate de regulamente şi
statute comuniste. Aşa l-am receptat atunci şi pe Ion Chichere, un poet
liber în tot ce făcea, în modul cum se manifesta şi cum recepta viaţa“ (p.
171).
În cronicile pe care le încheagă, Gellu Dorian mizează foarte
mult și pe cunoașterea directă a poeţilor, cărora le schiţează portrete
admirabile. Aș alege unul dintre ele, surprins într-o singură frază, foarte
lungă: „Cu o înfăţişare de nordic ascet rătăcit prin casele aristocraţilor
uitaţi de tristeţe şi mântuiţi de bunăstare, cu o barbă ascuţită ca a piticilor
păzitori de Albă ca Zăpada, mult mai zvelt şi mult mai absent decât cei
şapte, poate la fel de magnific şi dominat de un veşnic ritm de muzică
polară; venind din an în an la malurile nisipoase ale Neptunului pontic
euxin pentru a-şi lua rezerva de soare pentru iernile bogate şi domoale ale
peninsulei scandinave, cu amiros de Nobel fără dinamită, doar cu seiful
deschis în calea hoţilor de drumul mare, Alexandru Dohi arată întocmai
ca acel dac dus de speranţe până peste gheţarii marginilor de pământ,
arată ca acel tarabostes calm şi stăpânit de furie atunci când vede că
bogăţiile sale iau drumul celor şapte coline de unde nu se vor mai
întoarce niciodată, dar cu siguranţă arată ca poetul adevărat căruia
cuvintele nu-i prisosesc niciodată; căruia cuvintele îi vin la timp şi se
aşază acolo unde trebuie, în texte rafinate şi frumos curgătoare, limpezi
ca apele în care năstruşnicul Nică a lui Ştefan Apetrei îşi spăla mâinile
înnegrite de cireşele furate cu poftă“ (p. 191).
Merită reţinute și două portrete făcute poetelor Florina Zaharia
și Aura Christi: „Florina Zaharia este o tânără poetă fără prejudecăţi, cu o
nonşalanţă a comportamentului social de o libertate absolută, care pleacă
de la sobrietatea nubiliară supusă expozeului continuu şi duce până la
gingăşia pleoapelor ce ascund doi ochi verzi în care ascunde imaginile pe
care numai ea le ştie. Minionă, cu armonia proporţiilor fizice sub control,
poeta se strecoară cu uşurinţă prin sintaxa poetică acceptată aşa cum o
face prin perdelele zilelor prin care trece suavă şi plină de şarmul rîvnit
de cei cărora ea nu le oferă decât iluzia că s-ar putea…“ (p. 147); „Copil
la înfăţişare, Aura Christi face prezenţă agreabilă şi viu vorbitoare, mereu
cu ţigara între degete şi ochii zburătăciţi prin inimile celor din jur. Tunsă
scurt, cu un cap ca de copil, nici n-am putut crede atunci că ea este
autoarea unui volum de poezie pe care, mai târziu, nu cu mult, l-am citit
cu plăcere“ (p. 153). În acest context, iată și o distincţie a poeziei
feminine, după temperamentul celor care o scriu: „Pe poetele senzuale le
simţi volubile, deschise la toţi nasturii bluzei, calde, atrăgătoare, aşa cum
era, de exemplu, Mariana Marin. Pe cele frigide, din poemele pe care le
ai în faţă, le simţi ca pe un aisberg plutind într-un ocean în care spinările
peştilor se văd îndepărtându-se de partea nevăzută a acestuia, le simţi în
tunici, ca oficialii chinezi, închise la nasturii bluzei până sub bărbie, cu
sânii turtiţi sub corsete de castitate eternă, deşi atrăgătoare, reci şi
insensibile la chemarea sângelui, aşa cum pare a fi Magda Cârneci“ (p.
325).
Dar există și trecerea de la „biografismul“ de obicei pitoresc la
situarea ca atare a unui poet sau altul în cadrul grupării literare sau
regionale din care face parte. Comentarea unei cărţi a lui Dumitru
Păcuraru îi prilejuiește criticului o astfel de trecere în revistă a poeţilor
sătmăreni: „George Vulturescu, un poet de real profil individual, singular
în cadrul optzecismului românesc, nu poate semăna cu Radu Ulmeanu,
un poet din urmă, care la rândul lui nu seamănă cu Ion Vădan, nici acesta
cu Ioan Baias, figură boemă a Sătmarului, de departe unul din poeţii de
excepţie ai ultimilor decenii, cum de altfel Al. Pintescu nu seamănă cu
Ion Nistor, Lucian Tămaş cu Salah Mahdi, acesta din urmă cu Ion Bala
sau Gavril Matei, ca să-i enumer doar pe cei ce-mi vin acum în minte.
Citindu-i pe toţi simţi în schimb aerul şcolii sătmărene de poezie,
specificul nordic, sănătos liric şi inovator, performant în contextul
întregii poezii româneşti“ (p. 169).
Apogeul îl constituie o amplă plasare a lui Octavian Doclin în
arealul poeziei reșiţene, plasare făcută tot printr-o singură frază, întinsă
pe o jumătate de pagină: „Poet care a îndoclinat toată valea Reşiţei, de la
Deva la Herculane, cu prozeliţi de la Ion Chichere, care-1 şi întrece, până
la Sabin Opreanu, care-i chiar cât zece, figură reprezentativă a poeziei
şaptezeciste din partea de vest a ţării, descendent din versul blagian, opus
lui Horia Stanca sau Gheorghe Azap, deloc asemănător cu mai vârstnicul
Anghel Dumbrăveanu sau matein ca Şerban Foarţă, nici prin cap să-i
treacă, deloc tradiţionalist ca Damian Ureche, deloc obedient sau
oportunist ca fraţii Evu, prototip de evitat pentru Simona-Grazia Dima,
tânjind după versul optzecist al Ligiei Holuţă, maestru pentru Olga
Neagu, iară invidie pe Lucian Alexiu care-l va întrece la numărul de cărţi
publicate, bun de pahare de vorbă ca regretatul Ion Monoran, tată tuturor
răniţilor în cioburi de pahare, amirosind a Apuseni şi a palincă de
Cisnădie, a răşină de Semenic şi a venin de Retezai, Octavian Doclin s
afirmă ca poet-jurnalier, prototip legendar până mai ieri, până mai mâine,
numai că viaţa trepidantă pe care a dus-o lângă toţi creatorii nord-estbănăţeni
împingându-l în ultima vreme prin spitale, stare ce-1 pune în
gardă, lăsând risipa timpului şi trupului în seama altora, lui revenindu-i
scrisul poeziei pe care de la an la an ne-o oferă în cărţi de o eleganţă
copleşitoare“ (p. 161).
Deși nu este făcută și o categorisire onomastică, cărţile unor
Victoria Fătu-Nalaţiu, Mircea Vac, Liliana Paisă Spoială, Efimiţa Ţopa
(astfel ar fi sunat un prenume precum Sorana), Petru Tărăboanţă,
Konstantyn Ungureanu-Box, Constantin (de data aceasta scris normal)
Dușcă și Gabriel Hasmaţuchi nu pot fi destinate – emit o prejudecată –
decât raftului de cărţi cu semnul minus. În faţa acestei avalanșe de texte
dispuse în pagină de dragul de a face texte care, adunate, să fie numite
apariţii editoriale. Gellu Dorian se resemnează și își spune că, într-un fel
sau altul, este mai bine pentru românul născut deja poet și mort analfabet
să aibă astfel de îndeletniciri la mașina de scris decât să se apuce de alte
prostii. Ceea ce i se pare mai grav autorului antologiei Tineri poeţi
români de dincolo de Styx (1998) este faptul că lista tinerilor poeţi
dispăruţi prematur este cam lungă. Aici analizează poezia unor Horaţiu
Ioan Lașcu, Luminiţa Cojocaru Urbaczek, Irina Andone și Gabriela
Tudoran.
Judecăţile critice ale lui Gellu Dorian sunt întotdeauna
temperate: nu îi declară pe cei comentaţi mari poeţi, dar nici nu le
banalizează cărţile celor surprinși în scâncire creatoare. Foarte tranșant în
aprecieri, Gellu Dorian plasează numeroase versuri ale cărţilor scrise fără
să aibă vreun ecou acolo unde le este locul, adică în albumele de familie
și în paginile oracolelor. Este limpede văzută vanitatea poetică de duzină
ce are acoperire faptică în materia literară făcută doar din cuvinte așezate
într-o sintaxă corectă. Criticul de întâmpinare nu de deloc primitor cu
verbiajul, stângăciile, banalităţile, rimele ieftine, ritmurile seci și
puerilităţile de tot felul. Sunt apreciate debuturile poetice mature sau
îndelung pregătite și sunt temperaţi copiii minune și aspirantele la
statutul de „blandiane“ în devenire, grăbiţi și grăbite în a publica, sub
influenţa „pojarului liric adolescentin“. Adolescenţii euforizaţi sunt
îndemnaţi cu calm să se adreseze la poșta redacţiei de la vreo revistă de
prestigiu, la un cenaclu serios sau concurs, de unde ar putea beneficia de
o părere critică autorizată. Astfel, acești juni grăbiţi ar putea avea mai
mult respect pentru slova scrisă și tipărită, dar și pentru colegii lor din
generaţiile mai vârstnice, despre ale căror cărţi nu știu mai nimic. Gellu
Dorian observă că, din păcate, nu toate revistele și concursurile literare
descurajează veleitarismul, unele dintre acestea din urmă fiind nimic
altceva decât o rămășiţă prelungită a festivalului naţional al muncii și
creaţiei socialiste „Cântarea României“.
Gellu Dorian nu ezită să acuze nici anturajul care face posibilă
aglomerarea câmpului literaturii noastre cu tot felul de grafomani înrăiţi:
părinţi mândri de progeniturile lor precoce, profesoare de limba și mai
ales literatura română încântate de producţiile elevilor cu oarecare
chemare spre poezie, sponsori generoși din interes și editori profitori, fără
vreun respect deosebit faţă de cuvântul tipărit. Un alt flagel pus în
evidenţă în cartea de faţă este acela al site-urile poetice, unde sunt
postate, fără prea multe prejudecăţi axiologice, subproducţii jalnice, întro
libertate desăvârșită, discernământul critic fiind lăsat în voia celor care
scriu și citesc astfel de texte pline de ridicol și de umor involuntar.
Părerea lui Gellu Dorian – cu care nu pot fi decât de acord – este că
poezia nu se poate impune decât pe suportul de hârtie, care păstrează
pentru totdeauna atât izbânzile, cât și nereușitele poeziilor.
Ajuns cu lectura și analiza la sfârșitul cărţii Cititorul de poezie,
pot să afirm că Gellu Dorian a urmat modelul criticii de întâmpinare
impus la noi în anii ’80 ai secolului trecut de Laurenţiu Ulici. Cititorul de
poezie îmi amintește de volumele din Prima verba.
