Coridorul era ceva mai lung decât ultima oară când fusesem aici. La început m-am gândit că am greşit etajul. Nu lipsisem decât 5 minute, cât am suportat mofturile aparatului de cafea, care parcă tuşea când picura lichidul ăla mai-mult-maroniu decât negru. Şi nici mirosul nu părea să exceleze la categoria „cafea bună şi tare”. Cum de îmi zboară gândurile atât de detaliat în alte părţi? În cele câteva secunde pe care le-am petrecut încercând să depistez culoarea din micul pahar galben pe care îl aveam în mână, trei fetiţe îmbrăcate în halate albe au început să murmure şi să îmi atragă toate simţurile. Pentru o secundă, am simţit paharul cum îmi alunecă printre degete. Îmi transpiraseră mâinile şi nu mi le mai puteam încleşta pe pahar. L-am apucat cu ambele maini pentru ca imi distrăgea atenţia.
Toate trei stăteau pe singurele trei scaune din sala de aşteptare. Bâţâiau din picioare şi asta părea să le dea mult de gândit, căci privirile le erau aţintite asupra umbrei şi a dansului tălpilor pe podea. Întrebări asupra umbrelor nu am îndrăznit să-mi pun. Cafeaua mi-a luat din timpul de gândire, căci îmi gâdila buricele degetelor cu puseurile de căldură. M-am uitat la ea, să încerc să o fac să se potolească. Îmi distrăgea atenţia şi parcă rămăsesem imobilizată în dreptul uşii. În capătul culoarului era uşa de la sala de operaţii. Se închidea şi se deschidea de parcă cineva intra şi iesea tot timpul, însă tot ce vedeam erau umbre de soare care cădeau pe podea şi transformau mirosul în brize de substanţe necunoscute. Mi-am aţintit privirea înspre acolo, de unde veneau şi plecau murmure şi şoapte care îmi ajungeau până în dreptul urechilor şi îmi învăluiau spatele în amintiri puternice. Simţeam că mă trezesc din secundă în secundă la o altă realitate. Îmi aminteam de cafea, de fetiţe, de uşi, de şoapte, iar de fiecare dată când mă întorceam la ele, mă acaparau şi mă transferau, blocându-mi orice contact cu realitatea în care mă aflam. Mi-am amintit de fetiţe, însă scaunele nu mai erau trei acum, ci patru, umplute cu nişte dosare din care cădeau foi pe jos.
Murmurul a început din nou. De data asta agresat de nişte râsete grăbite. Cele trei fetiţe erau acum în picioare, în spatele meu. Se învârteau ţinându-se de mâini. Imaginii lor reale li se suprapuneau imagini trecute ale lor. Li se aducea tot timpul, deasupra, un decor transparent, în alb şi negru. Se auzeau râsete, dar ele nu zâmbeau. Părul le rămăsese lipit de corp, când ar fi trebuit să le fluture prin aerul închis de aici. Brusc, m-a ameţit o greaţă pe care nu o puteam controla. Am lăsat cafeaua pe jos, căci paşi nu puteam să fac. Mi-am îndreptat privirea spre uşa pe care intrasem şi m-a orbit o lumină galbenă, prin care nu mai puteam distinge nici macar pragul. Am închis ochii şi iarăşi râsete. De data asta vânt, uşile de la sala de operaţii clănţăneau şi se spărgeau între ele. Fetiţele se învârteau în jurul meu. Nu mi-am mai putut desprinde privirea de la ele. Arătau toate la fel. Nu aveau ochi, gurile le erau parcă strivite cu pietre, iar obrajii erau roşii si vineţii. Mi-au luat mâinile şi au început să mă învârtească. Nici părul meu nu se mişca…
