„Despre morţi, numai de
bine…” spune un proverb
(românesc doar?). Însă când
mortul mai lasă câte un semn /
mesaj / apel în postumitate, iar
acesta, pe deasupra, mai e şi
coroziv / insolent, răfuiala e deja în
elementul ei şi respectivul merită
blamat precum oricare persoană
vie şi validă care îndrăzneşte să ne
sfideze. Încât un răspuns de tipul
„Ba pe-a mă-ti!” i s-ar cuveni, cred
unii, fără nici o rezervă (nu mi-am
propus să comentez aici cât de
creştinească este, ori nu, situaţia la
care mă refer).
Cam aşa stau lucrurile şi pe
tonul ăsta continuă „polemica”
dintre Adrian Marino şi cei care au
avut norocul să-i supravieţuiască.
Am scris pe larg (şi în revista
Conta) despre cartea Viaţa unui
om singur, publicată la cinci ani
după dispariţia autorului. Am
urmărit şi felul în care a fost ea
receptată în presa noastră culturală:
funcţie de afinităţi şi de grupările /
taberele în care se situează
„analiştii”, memoriile lui Adrian
Marino au beneficiat fie de o
lectură voluptuoasă din partea
celor aflaţi (încă) în dispută cu
unele personaje dezavuate de
autorul nostru (v. cele douâ
numere speciale din Observator
cultural), fie de o tăcere suspectă
din partea cealaltă. Totuşi, ca să fiu
corect, trebuie să spun că în
tăcerea cu pricina s-a mai strecurat
câte o exclamaţie de nemulţumire
(v. exerciţiul psihanalitic maliţios
semnat de dr. Ion Vianu în
Dilemateca din mai 2010).
Per total, aşadar, Adrian
Marino ar fi fost (este?) un
vindicativ cu merite reale care nu
i-au fost recunoscute sau un
traumatizat, ranchiunos, profitor
etc. Oricum, în jurul calităţilor sau
non-calităţilor persoanei se învârte
toată povestea. Deşi problema
capitală şi de fond pe care el a
dezbătut-o în cărţile şi majoritatea
ieşirilor sale publice privea
incapacitatea culturii române şi a
liderilor ei de a se sincroniza cu
tendinţele europene moderne.
Avem încă o dată, iată,
demonstraţia clară a imposibilităţii
de a desfăşura o confruntare de
idei în spaţiul nostru intelectual.
Este o consecinţă a mentalităţii
fundamentaliste, a educaţiei
limitate, a cutumelor care ne
macină pe dinlăuntru (a spus-o /
scris-o şi Adrian Marino, nu mai
revin). La chestiunea asta nu se
grăbeşte să răspundă nimeni.
În schimb, în particular
(căci „diavolul se ascunde în
detalii”, nu?!), scriitorul decedat
continuă să încaseze lovituri sub
centură. Recent, „superspionul
Securităţii în Occident”, cum e
numit „Marino, turnătorul lui
Eliade şi Lovinescu”, a fost iarăşi
pus la zid pe baza unor noi
documente scoase din dosarele
CNSAS. Acest aspect părea
lămurit în studiul Simonei-Maria
Pop, „Creaţia şi iluzia libertăţii.
Studiu de caz: Adrian Marino” (pe
care l-am citat în articolele mele
anterioare). E adevărat că, spre
satisfacţia tuturor moraliştilor, s-ar
putea dezvolta acum o discuţie pe
subiectul „Securitatea – consilierii
(C. Noica) şi turnătorii (A.
Marino) ei”, pentru a vedea care
postură ar fi mai „convenabilă” din
perspectiva zilei de azi. În cartea
lui, Adrian Marino se referă şi la
călătoriile „suspecte” pe care le-a
făcut în străinătate, după detenţia
politică, şi se întreabă de ce ar fi
mai vinovat el decât C. Noica, aflat
în aceeaşi situaţie. Şi dacă ne
raportăm la relaţia cu Mircea
Eliade (în care amândoi îşi
asumaseră aceeaşi „sarcină”, de a-l
convinge să se întoarcă în ţară), de
ce „consilierul” C. Noica pe
această problemă (documentele
sunt cunoscute) e mai puţin de
condamnat decât „turnătorul”
Adrian Marino? Sunt curios până
unde s-ar ajunge cu asemenea
diferenţieri / nuanţări şi cum ar fi
explicate tratamentele diferite
aplicate celor doi.
Deocamdată asistăm la un
fel de „dialog”, dacă-l pot numi
aşa, între lumea de aici şi lumea de
dincolo, moderat cu părtinire de
păpuşarii lumii acesteia. Fapt care
explică, din nou, de ce sursele
teatrului absurd scris de Eugen
Ionescu ţin de rădăcinile sale
româneşti şi nu de raţionalismul
limbii franceze, pentru care a optat
până la urmă.
