foto: Roxana Leocovici – fotoreporter
Banalitatea şi stereotipia definesc clişeele, cunoscutele expresii care au acaparat vocabularul tot mai multor oameni.
Despre egalitate s-au spus atâtea…! Dar termenul îşi pierde din valoare când se izbeşte de statutul social şi de oportunităţile de care beneficiază doar unii dintre noi. „Toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât ceilalţi“ – aceste vorbe sugerează realitatea în care trăim. De aceea există conducători şi subalterni… poate că tocmai acest principiu al egalităţii formează, alături de altele, un element mai mult sau mai puţin indispensabil vieţii… Căci cum ar fi lumea dacă toţi am avea şanse egale? Spre ce ideal am mai tinde? Oare această „egalitate“ nu este, de fapt, o himeră pe care o utilizăm pentru a ascunde zbuciumul permanent fără de care, paradoxal, viaţa ar deveni plictisitoare şi noi nişte oameni cu ţeluri mai puţin înalte, poate chiar inexistente? Da, avem drepturi, dar nici prin asta nu suntem egali, din păcate… De câte ori n-am auzit că s-au încălcat?
„Tu eşti totul pentru mine“ – aflaţi deodată mai sus pe treptele spiritualităţii, tindem să idealizăm persoana iubită. De ce atribuim „totul“ unei persoane care este pe aceeaşi treaptă cu noi, dar pe care noi o privim în capătul de sus al scării? Poate pentru că ne întinde o mână atunci când nu există balustradă… Cu toate acestea, cred că ne pripim când atribuim întregul sens al existenţei noastre unei persoane pe care o defineşte, ca şi pe noi, imperfecţiunea. Suntem oameni, toţi greşim, nu-i aşa?
„Te iubesc“ – Da, da, două cuvinte foarte folosite, care au ajuns să intre în categoria „clişeu“. Tot mai mulţi au început să le utilizeze fără să conştientizeze, de cele mai multe ori, adevăratul sens. Sentimentele s-au aplatizat, într-o lume în care supravieţuirea a luat locul vieţii. De aceea sunt „overused“. De ce ar deveni un tic verbal două cuvinte care pot fi exprimate prin fapte? Nu merg mai departe, întrebând de ce ar fi folosite, pentru că stă în natura fiinţei umane să comunice prin vorbe majoritatea lucrurilor, chiar dacă atunci când vine vorba de sentimente, cuvintele aduc a superficialitate şi, uneori, chiar a falsitate.
“Ce faci?; Bine.“ – De câte ori chiar credem ceea ce întrebăm? Când ne interesăm de starea actuală a unei cunoştinte, oare chiar ne pasă de răspuns sau ne aşteptăm ca răspunsul să fie „bine“? Răspuns pe care cei vizaţi îl dau mecanic, în general.
„Mi-e dor de tine.“ – Aşa, şi? Facem ceva ca să ne dispară frământarea asta? „Dorul“ ăsta, care uneori este doar o vorbă aruncată la plictiseală sau pur şi simplu un impuls de moment?
Nici clişeele din filme nu sunt de neglijat… Aceleaşi poveşti clasice de dragoste, fata cu aspect de şoarece de bibliotecă, băiatul vânat de toate fetele… Acea „răţuşcă“ care se transformă în lebădă, acea prinţesă care transformă broscoiul în prinţul ideal, printr-un sărut.
Simţim nevoia de noutate, dar continuăm să clădim schimbarea peste ceea ce este vechi, peste ceea ce dorim să înlăturăm din viaţa noastră. Utilizat în exces, totul duce la o rutină de care vrem să ne debarasăm, dar abordând altfel problema, putem regăsi frumuseţea vorbelor şi a faptelor clasice ori de câte ori dorim, fără a pierde din profunzimea fiecăreia, în parte.
