Ioana Costa, Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărții, București: Humanitas, 2011, 168 p.
Această lucrare constituie o utilă prezentare a avatarurilor cărții. Întîi de toate, trebuie menționat că oamenii nu au scris dintotdeauna pe hîrtie. Scribii din Egipt scriau, de exemplu, pe papirus. Copiștii din Evul Mediu, în schimb, au scris pe pergament.
Nici formatul cărții nu a fost dintotdeauna același. Astăzi, cartea are formă de codex cu zeci, sute și chiar mii de pagini. În vremea lui Platon, în vremea sfîntului Augustin, cartea avea forma unui rulou, a unui sul. Pentru a fi citită, cartea trebuia desfășurată. Primii scribi nu puneau spații între cuvinte (scriptio continua) și nu foloseau nici semne de punctuație. Se citea cu voce tare. Semnele de punctuație, împărțirile pe capitole au apărut mai tîrziu. Forma actuală, de codex, devine curentă abia în secolele V-VI d. Ch.
Ce însemna lectura în primele secole creștine? Oferim un citat: „Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio, examinatio şi emendatio. Recensio constă în luarea în consideraţie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text…
Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravieţuit, fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un grad mare de precizie, fie la două seturi de variante, care ori au supravieţuit, ori pot fi reconstituite; aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. Trebuie să verificăm tradiţia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. Ca rezultat al acestei examinatio, descoperim că tradiţia respectivă se află într-una din situaţiile următoare: este cea mai bună cu putinţă ori la fel de bună ca alte tradiţii ori mai rea decît alte tradiţii, dar acceptabilă, sau este inacceptabilă…
Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm; în judecata chestiunilor de formă, este recomandabilă concentrarea atenţiei asupra stilului operei; în chestiuni de conţinut, reperele pot fi informaţiile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere… După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cît mai puţin diferit de exemplarul de autor”.
În concluzie: o carte folositoare.
