un text inedit de Aurel Dumitraşcu
Cînd în veacul trecut fizicianul german Rudolf Clausius a introdus
termenul de entropie, nici lui şi cu siguranţă nici altcuiva nu i-a trecut
prin gînd că un asemenea termen va fi, într-o zi, titlul unui volum de
poezii. Şi totuşi, iată, în 1970, Daniel Turcea debutează editorial cu un
asemenea titlu. Se ştie că esenţa conceptului de entropie o reprezintă
dezordinea. Ludwing Boltzman, creatorul termodinamicii, s-a sinucis în
momentul în care nu a mai putut răspunde celor care-l criticau fiindcă a
considerat că tendinţa naturală a materiei este dezordinea. Valoarea
vremelnică de transformare, entropia a devenit şi un concept estetic. Întro
lume de semne în dezordine, artistul încearcă o ordonare, fapt care
implică şi o alegere. Dacă în lumea moleculară amestecarea se face de la
sine, separarea nu mai este posibilă în acelaşi mod. Daniel Turcea, deşi
venea în continuarea unei tradiţii autohtone (Voronca, Ion Barbu, Stefan
Roll), părea mai curînd un bergsonian adept al extazului intelectual şi
care, cum sfătuia autorul lui „LE RIRE”, miza pe o multiplicare
metaforică cenzurată care să ducă la o stare quasi-mistică revelatoare de
„adevăr”. Sigur, părintele tuturor poeţilor din „rasa” lui Turcea este,
indiscutabil, Mallarmé. Abatele Bremond (cu a sa „poezie pură”) şi Paul
Valery (care înţelegea poezia nu în sens metaforic, ci pur ştiinţific, „o
vrăjitorie adevărată”) au adîncit maniera intelectualistă a autorului
„După-amiezei unui faun”. O mare parte a liricii din secolul XX reia şi
adînceşte „lecţia lui Mallarmé”. Volumul prim al lui Daniel Turcea, cu o
structură inhibantă, părea a se revendica de la ezoterismul diverselor
spaţii culturale şi în special de la cele orientale. O poezie de un eliptism
conceptual; „matematic”, scoţînd efecte din diverse cifruri şi
dezvoltîndu-se în manieră barocă, prin acumulări şi disperări. Apropierea
de matematici este însă uşor forţată de către cei care au încercat
decriptarea poeziei lui Turcea, întrucît limbajul matematic nu dezvoltă
sens secund, fiind formalizat (a se vedea şi Roland Barthes, Le grain de
la voix). Care este, de exemplu, „al doilea sens” al unei ecuaţii algebrice?
Poezia lui Turcea dezvoltă nenumărate sensuri secunde.
Dacă poetul a încercat, precum voia Barbu, să construiască „lumi
abstracte geometrice în poezie”, nu ştim în ce măsură a şi reuşit. Trebuie,
totuşi să discutăm cu măsură poezia din perspectivă matematică, mai ales
cînd poeţii uzitează termeni ştiinţifici. Dacă poezia autorului „Epifaniei”
este şi o aventură a spiritului întru recuperarea lumii euclidiene, acest
fapt se datoreşte unei „nevoi de purificare” prin gîndirea axiomatică.
Ermetismul poeziei lui Daniel Turcea, iscat de aglomerarea în poziţii
nominale a unor motive culturale dintre cele mai diverse, a unor aluzii
filozofice etc., dă şi sentimentul de superioară gratuitate. Tempoul şi
ritmica acestei poezii sînt de nuanţă ludică şi „esenţializarea” este
reflexul uzitării unui sistem de pauze regulate în interiorul discursului, în
care cuvintele formate din doar cîteva silabe alternează cu cele
polisilabice. Sensul şi semnificaţiile discursului rămîn obscure, suficiente
lor, şi folosirea versurilor scurte (singurele care sînt capabile de
schimbări bruşte) accentuează dificultatea perceperii. Primele texte din
„Entropia”, „Zen”, „Copacul, principele şi oglinda” sau „Abdul sau
elogiul lui Parmenide” trimit încă din titlu spre varii spaţii şi ocultisme.
Discursul, peste măsură de criptic, de un narcisism inhibant, pare a fi un
reflex al celui mai rafinat alexandrinism: „Un copac şi-a întins crengile
chircite de rouă/ întortocheată rana apusului/ de fiecare soare de martie/
amiezi ale liniştii/ pentru a putea împlini sfera merelor/ ori para de
lacrimă albă şi bună la gust, zemuind/ şi rădăcinile”; „părul îi devenise
de săbii lucioase/: ca-n Wagner/ ca un giulgiu rece pentru un Reigner
wiking/ viaţa se muta cînd aici cînd acolo/ părăsindu-l cu 3 călăreţi/ în
negru plecînd de la Mecca/ dar nu mai putea să dispară, oricum”; „Şi
aşa cum deasupra Ţării Yemen/ aerul visează geometrii/ cu noi, în cub
havuz de catifea,/ sfere de întîmplări măceluri unse cu mirt şi aloe/
lespezi/ din cafea”.
Jocurile fonice, subtile (”iartă-mă principe iartă-mă / credeam cam
venit dup-ai mei / totul am închis şi-năuntru / apa am pus-o sub
chei”) duc la obţinerea unor efecte estetice de o melodicitate pură,
impunînd un fel de „metafore fonice” (Wundt), într-o frazare impulsivă
fără a fi discordantă. Tonul oracular abstractizant încearcă să ne poarte
între „Tae te king” (cu ludismul de rigoare) şi cele mai ininteligibile
ezoterisme: „Yn moale/ picură-n Yan/ sînt obosit înalt demnitar
permiteţi-mi/ cred că-mi va face bine răcoarea iazului/ Lao Tze nu-i de
tine patria vastă a ceaiului/ ştiu şi de – aceea e pentru mine/ Uite/
pagodele leagănă Luna” – Ţara Sin (despre Tao, despre Te) sau:
„existenţa a două, 3, IMPERSONAL/ Rezolvarea dată unuia de 4/ 3 +
aceşti 3/ Pentru că respiră aer muzical” (Poem didactic).
Conceptualizările, cel mai des forţate, eşuează într-o vorbire seacă, în
care numai tonul rostirii pare a reţine atenţia. Sînt remarcabile mai ales
acele scurte poeme, în spirit de haiku (întreg ciclul Grădini trimite spre
ascetismul unei asemenea exprimări): I. Cerul// privindu-l/ dar sufletul?
// II. aproape, departe/ în noapte/ voci// III. Lin/
l-a străpuns/ ca o pasăre/ asfinţitul; VII. Viaţa/ această/ eleganţă a
aerului; X. tot ce atingi e din cuvinte/ petale, ce se lasă/ pe munte/
dimineaţa!
Imagismul, în descendenţă suprarealistă uneori, mai ales în textele
„onirice”, este bizar şi limbuţia poetului pare a nu avea margini: „Legile
astea ale somnului te feresc de obiecte prea ascuţite/ şi poate de aceea îmi
plăcea secolul 16 cu un clavecin/ singurele încăperi care te feresc de
apăsarea limpede a piramidelor şi mai tîrziu a maşinilor care şi acum
joacă din plăcere şahul mecanic … „ (A treia).
Foarte multe texte din „Epifania” (1978) invocă divinitatea sau
neputinţa comunicării cu ea. Un misticism intelectualizant, ca şi la
Valery, bîntuie aceste texte în care euthanasia pare a fi o constantă:
„suflete / nu-ţi cere trup”, „mistuindu-se-n duh pentru a fi pururea vii”,
„sufletul ni-l răstignim / şi-i aducem pămînt / să nu-nvie”.
Dramele lui Turcea sînt abstracte şi „aşteptarea miracolului, a apariţiei în
lumea fenomenală a valorilor esenţiale este una din temele majore ale
volumului” (Dana Dumitriu). Discursurile sale sînt solemne, au un ton
sacerdotal şi la tot pasul acest ton al rostirii atrage atenţia. Poezia sa este
mereu aluzivă şi mereu dă impresia de incongruenţă. „Comentariile” sale
în marginea unor concepte filozofice sînt incifrate şi metamorfozele
propuse suprapun obiectele şi fenomenele în adevăratele „pînze
delirante”. Imagistica este evident barocă, în timp ce discursul tinde să
capete esenţializări orientale. Totul se petrece în cuvînt şi a căuta prea
multe semnificaţii exterioare n-ar însemna şi a găsi limpezimea.
Oculteria scriiturii, sincretismul specific poeziei ermetice, o continuă
năzuinţă de spiritualizare a lumii, de unificare existenţială prin spirit,
viziunea intelectuală şi încercarea de a sintetiza prin recuzită poetică
reprezintă mărcile specifice ale acestei poezii. Severitatea arhitecturii
interioare a „mărturisirilor” aminteşte în anumite zone de muzica lui
Bach. Sugestiile şi analogiile sînt mereu frapante, ambiguităţile
captivează, iar corelaţiile profunde pe care poetul le stabileşte prin
amalgamare alcătuiesc un „peisaj de stări măiestre”. „Poemele de
dragoste” îşi găsesc vocea în divinitate, invocaţiile şi raportările
menţinîndu-se pe această axă: „vin / bogat / în taină/ rogu-te / mi-l dai //
prea bogat / în taină // vasul / înviai” (Tu) sau „cu sete beau / făptura Ta,
de rouă” (Rouă).
Poet al esenţelor pure şi care încearcă o continuă transgresare a
realităţii, cîntînd „fenomenele simbolice ale descărnării, ale lepădării de
sine, ale tămăduirii prin duh” (Grigurcu) într-un limbaj simplificat în care
absenţa verbelor exorcizează şi instaurează contemplaţia, Daniel Turcea
propune o metafizică a ascezei, o purificare prin „contragere”. Locul său
între poeţii contemporani este privilegiat. Deşi dispărut pretimpuriu, ne-a
lăsat o operă rotundă şi originală care se dovedeşte un punct de reper al
poeziei române contemporane.
(Fragment din lucrarea de licenţă Imagine şi discurs poetic la
poeţi din deceniul 7: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Vasile Vlad
susţinută la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi în iunie 1987)
Desen de: Dumitru D. Bostan
Dialogul cu poetul Cezar Ivănescu a fost
înregistrat în anul 1996, la Piatra Neamţ, pe cînd poetul
venea ca membru în juriu la consursul naţional de poezie
„Aurel Dumitraşcu” şi a rămas nedescifrat pînă astăzi. O
primă parte a interviului a fost publicată în revista
Convorbiri literare din martie 2010.
