Apa nu mai e apă, decît dacă e păcăleală. Vinul nu mai este vin decît dacă e cu sulfiţi. Reclama nu mai e reclamă decît dacă e majoră păcăleală. Pîinea nu mai e pîine de n-o haleşti în primele ei ore. Slujba nu mai e slujbă, e loc de sclavie şi seducţie. Ţigara nu mai e ţigară. Cafeaua este de la automat, deci nu e cafea. Telefonul e mobil aşa că nu mai poţi vorbi nimic serios.
Vă daţi seama că noi în noi sîntem doar nimicuri, falsuri. Alimentaţi fiind cu sulfiţi, crudelităţi, automate, făţău. Peste toate muzica se-nvîrte-n gol recuperînd ce-a uitat în urmă: vedetismul. Casa ne-am luat-o şi nu ştim de ne e trainică.
Ce bine este că ne prăbuşim.
Ne vom călări caii, de-om avea. Ne-om cultiva grădina, ne-om zdreli deştele în buruieni. Oh, cum de-am ratat momentul: fabuloasa ceaţa din Bucureştiul nocturn de sîmbătă pe duminică, unde-ţi băgai deştele în ochii ăluilalt. Ceaţa ce-a paralizat om, maşină, cîine, bagadont. Ceaţa ce te făcea să visezi şi să dispari din lumea asta falsă, construită de mine-de tine.
Proştii se vor întoarce la cai. Şmecherii vor găsi o ieşire de urgenţă. Spre nimicuri şi mai poleite.
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi