Realitatea e urmatoarea : sunt sanatos si nicicum fericit de lumea asta. Ca orice om caruia nu-i lipseste cu adevarat nimic, decat poate o strachina de bors si un sforait in surdina al mereu aceluiasi nas. Satul asta nu mai e nici macar suportabil…cand ma dusuiesc imi vine in gand monologul Isabelei vazand cum ploua la Macondo., iar spalatul putinelor vase care se incapataneaza sa se murdareasca drept semn ca in casa asta nu e rendez-vous, ci, poate,chiar locuieste cineva; spalatul vaselor, asadar, imi suna ca poema chiuvetei lui Cartarescu in care un gandac se iubeste cu gaura din perdea. Oare Marquez mai are de gand sa vina sau ne lasa cu umerii pleostiti, in ploaie, ca Godot?
Incerc tot mai des sa-mi rad singur si sa-mi povestesc in oglinda intamplari de soi, doar-doar nu mi s-o parea la nesfarsit absurd si comic sa-ncerc a-mi face zgomot, altul decat basul vecinilor, cucurigul cocosilor de sub balcon si flatulatiile libere de constrangerile traiului in doi. Vorbesc asadar singur, inganandu-l si aprobandu-l pe Badea, elogiindu-l pe Ilf (poate chiar si pe Petrov, daca nu as fi aproape convins ca succesiunea in care le apar numele pe carti nu e intamplatoare ci e data tocmai de importanta rolului fiecaruia in desfasurarea actului creator); cred ca vorbesc si prin somn, sunt curios ce spun vecinii de monologurile nocturne pline de absurditati morbide, ca visele mele.
Ultima data, in vis, mi s-a sugerat insistent ca ar trebui ca urmatoarea carte pe care o cumpar sa fie Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile. Evident, mai increzator (dintr-o susceptibilitate frivola pentru asemenea chestiuni) in propriile-mi dejectii mentale decat in orice alt tip de manifestare spiritual subversiva (mai ales ca cele dintai imi sunt dragi, ca tot ce-mi apartine, de la umilul vis intrauterin imaginand viitoare ratuste plutind in clabuc intr-o viata ce urma sa fie, pana la cele mai abominabile imagini cosmaresti recente), ma indrept chiar a doua zi spre mall-ul ce gazduieste oarecum vulgar Carturestiul din sat si ma opresc in dreptul cartii. Evident ca nici acum nu posed lucrarea, pentru simplul fapt ca, urmand o regula nefiresc de repetitiva, imi cumpar intotdeauna o alta carte decat cea pe care imi propun sa o iau in ziua respectiva. Asadar, toata palavrageala asta doar pentru a-mi cere public iertare taichii Marquez pentru tradare, asumandu-mi spasit vina de a nu-i fi respectat indemnul si de a-i fi preferat pe rusi de data asta.
Trebuie ca de vina e doar faptul ca incercarea de a intregi colectia de lucrari Marqueziene se loveste mereu de pretul lor aproape batjocoritor de mare. Iata, viata bate visul, the Hamlet way.
Cum spuneam, e bine sa visez cu rost cand simt ca rostul trairii reale e oarecum plictisitor, iar alte stimulente pentru simturi
lipsesc cu desavarsire din practicile-mi curente.
Aud ca in josul tarii cresc ghiocei uriasi in gradinile din fata blocurilor, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Poate nu a veacului de singuratate si sigur as muri sa nu pot spune ce gandesc.
