In calitatea sa de director al Teatrului de Revista “Constantin Tanase”, domnul Alexandru Arsinel este o persoana extrem de ocupata. Totusi, a avut amabilitatea de a-mi acorda o intrevedere si de a raspunde timp de o jumatate de ora catorva intrebari despre relocarea in renovata sala Savoy (pe 16 mai a avut loc spectacolul de deschidere), criza economica resimtita si de teatre, activitatea dumnealui si generatiile tinere de actori.
Vorbiti-mi putin despre renovarea salii Savoy si despre cum ati ajuns sa jucati in alta parte atat de mult timp.
In primul rand, teatrul, in clipa in care am acceptat sa preiau functia de director, se afla intr-o situatie de dezmembrare, in sensul ca printr-o atitudine… hai sa zic “usoara”, de neimplicare, vechea conducere a cedat cu foarte mare usurinta spatiul pe care-l aveam. La Gradina Boema, care era o locatie de referinta in ceea ce inseamna istoricul acestui gen de peste 130 de ani, se juca inca din perioada 1925-1930. Locatia de la 174, sala Victoria, fusese transformata tot cu multa usurinta in casino, fapt care l-a determinat pe un fost Ministru de Extrene al Romaniei, dupa revolutie, s-o dea cadou statului german, acolo fiind candva ambasada germana, dar imobilul respectiv fiind pierdut prin tratatul de la Postdam, in favoarea URSS, invingatoare in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ca despagubire de razboi. Tot asa s-a cedat si gradina Batistei. Se facuse si un transfer de custodie catre Muzeul Satului a Gradinii Herastrau, practic teatrul nu mai ramanea decat cu locatia in care stam acum, cu Savoy-ul, care poate intr-un viitor proiect va fi fost transformata intr-un alt casino. Traind si hranindu-ma, adapandu-ma de la acest gen care intr-un fel sau altul a devenit a doua mea casa, am acceptat in acele conditii sa ma implic in soarta Teatrului Tanase. Am venit director in 1998, moment in care am initiat unele proiecte pentru ca acest gen de teatru sa nu se autodizolve. Si-atunci am pornit de la nevoile pe care le aveau cele doua locatii ale teatrului, Gradina Herastrau si Savoy. Herastraul era in paragina, era o padure, complet deteriorat, arsese, nu fusese deloc intretinut de catre cei de la Muzeul Satului. Mai mult, deprecierea a continuat in anii in care ei l-au avut in custodie si asa am initiat un proiect de reabilitare a Herastraului. Sala Savoy si imobilul din Calea Victoriei nr. 33 erau intr-o situatie alarmant de grava, fiind “imbulinate”, deci aveau bulina rosie. Asadar, locatiile necesitau investitii serioase. M-am adresat primarului general de atunci al capitalei, domnul Traian Basescu si asa a inceput odiseea refacerii acestor doua locatii, prractic din 2003. Lucrarile au inceput mai devreme la Savoy, dar ne-am mutat printr-o intelegere cu Cartelul Alfa, care are in proprietate Sala Rapsodia din Lipscani si care, prin bunavointa domnului Hossu, ne-a primit in gazda acolo. Au urmat niste igienizari si interventii in ceea ce privea spatiul si am inceput sa jucam acolo, in ideea ca in perioada in care parasim locatiile noastre sa nu dispara din peisajul artistic al capitalei acest gen atat de iubit. Si a urmat o perioada de aproape sapte ani…
Si v-ati asteptat sa dureze atat de mult lucrarile?
Nu, nu… dar intodeauna cand e vorba de reabilitatea unor cladiri apar vicii necunoscute si dramatice, ca sa nu mai spun ca atunci cand statul investeste o anumita suma, pentru orice viciu care apare, sirul aprobarilor pentru suplimentare se ia de la inceput, deci uneori dureaza luni de zile. Ca sa va dau exemplu, sala a fost data in functiune anul trecut, in 2009, pe 20 septembrie, printr-o manifestare la care au participat presedintele tarii si primarul general al capitalei, iar de atunci si pana astazi, deci au trecut sapte luni, nu avem posibilitatea sa jucam la capacitatea maxima. Lantul slabiciunilor, in ceea ce priveste aprobarile, este cumplit.
Cum resimtiti dumneavoastra criza economica, in calitate de director de teatru si actor?
Sa va dau un exemplu extrem de simplu: noi am primit de la buget pentru anul asta, ca sa ne desfasuram activitatea, aceeasi suma pe care am avut-o si anul trecut, atunci cand lucram in regim de avarie. Mutandu-ne la Savoy si la Herastrau, ne ducem activitatea pe intreaga durata a unei saptamani si in doua locatii. Am propus patru proiecte si s-au aprobat bani pentru doua. Sigur ca resimtim criza, o vom resimti si mai mult, incepand de saptamana viitoare cand va trebui – la niste salarii si-asa modeste, ma refer mai ales la tehnicieni, la balerini si asa mai departe, salarii de 6-7-800 de lei – sa le reducem cu 25 %… va fi extrem de dramatic. Dar, genul asta de teatru a trecut si prin razboi, a trecut si printr-o perioada de 50 de ani in care si-a facut datoria… iar Gradina Boema, a carei lipsa o simtim din plin, lasa un gol imens. Pentru ca noi am considerat Boema si ea a fost considerata de marele public ca un fel de baricada a revistei romanesti. Ne lipsesc toate locatiile care au disparut si nu dorim ca acest gen sa se autodizolve treptat, din cauza unor masuri care duc uneori la rezultate dramatice.
Mai vine lumea la teatru in 2010?
Da! Da. Cel putin de cand ne-am mutat aici, am o placere nebuna cand sun la casierie si imi spun cate bilete s-au vandut sau cand sunt sunat si pot sa raspund “nu mai am locuri”. Asta ma bucura. E un gen popular, izvorat din spiritul poporului roman, un gen la care lumea se intoarce mereu, poate singurul in care poporul isi simte “oful” reprezentat pe scena.
Piesa-etalon a acestei stagiuni care ar fi?
N-as spune deocamdata care e piesa-etalon, pentru ca n-o putem juca. Pentru ca nu avem, repet, puterea necesara instalata. Dar jucam un spectacol in care ne miscam cu ce avem ca instalatii, o “Revista Revistelor” care vad ca place foarte mult, cu momente reprezentative din spectacolele din ultimii ani. Si pregatim pentru Gradina Herastrau, pentru perioada estivala, spre sfarsitul lunii va aparea, in regia maestrului Bitu Falticineanu spectacolul “Vara nu-i ca iarna”, in care va juca toata distributia teatrului Tanase si sper sa fie un spectacol care sa placa publicului.
Dumneavoastra ati facut si faceti in continuare si teatru si muzica si film. Care dintre aceste trei domenii conexe, pana la urma, v-a adus cele mai mari satisfactii?
M-ati gasit taman cand repetam un cantec pentru vara asta. Nu exista la mine… toate sunt extrem de importante. Orice aparite a noastra, mai ales dupa ce realizezi ca marele public doreste sa te vada, iti creeaza responsabilitati marite. Nu poti sa apari oricum, ca eu sunt X sau Y si trebuie sa ma acceptati oricum. Si atunci, de-a lungul anilor se creeaza aceasta stare de autoaparare, trebuie sa te aperi din punct de vedere professional ca sa nu te degradezi. Si atunci, aceasta responsabilitate ne face sa fim in priza tot timpul.
Care a fost cel mai drag profesor pe care l-ati avut?
Irina Rachiteanu. Mi-a fost foarte draga, pentru ca intr-o perioada in care bajbaiam, nu stiam exact ce vreau sa fac – dadusem la Facultatea de Constructii de la Iasi, nu intrasem -, dupa o perioada de un an cand am functionat ca figurant la Teatrul National din Iasi mi s-a pus pata ca vreau sa fiu actor, pana atunci neavand nicio legatura cu teatrul, ea m-a vazut la un examen pentru cursurile de pregatire si m-a luat la clasa domniei sale. Mi-a deschis drumul spre aceasta cariera de aproape 50 de ani si ii port o recunostinta vesnica Irinei Rachiteanu-Sirianu, o mare actrita.
Care a fost cel mai iubit rol al dumneavoastra in toti acesti ani?
Am avut multe roluri… Chiar incepand de la examenul de stat am jucat pastorul Anderson din “Discipolul diavolului”, un rol de o generozitate extraordinara, Platonov din “Oceanul” lui Stein, am jucat Paraschiv in “Groapa” lui Barbu, primul muzical romanesc de mare intindere si cu un succes formidabil… sigur ca unul dintre rolurile pe care le-am iubit si care mi-au adus o satisfactie imensa, o stare de refulare, daca pot sa spun asa, a fost la reintoarcerea mea pe scena unui teatru, la Nationalul din Bucuresti, cand am jucat rolul principal in “Plosnita” de Maiakovski. Dar rolul sau situatia in care am fost pus si care mi-a adus cele mai mari satisfactii, in tara si pe mapamond, a fost parteneriatul cu Stela (Popescu n.a.), un cuplu care, iata, anul asta face 32 de ani de activitate.
Ce rol v-ati fi dorit si nu l-ati avut niciodata?
As fi vrut sa joc Caragiale. Sunt unele roluri pe care le-am jucat la radio. As fi vrut sa joc “Revizorul”, “Burghezul Gentilom”, as fi vrut “Oedip”… Acum as trage spre o zona care sa-mi acopere si varsta si experieta, mi-ar placea sa joc orice rol tragi-comic.
Ati mers in multe turnee in strainatate de-a lungul timpului. Ce intamplare deosebita mi-ati putea povesti?
Intamplarile sunt insasi intalnirile cu alte popoare, alte civilizatii, alte continente. Asta iti ramane in minte, impactul. Este extraordinar sa vezi pentru prima oara Niagara, si vara si mai ales iarna, cand tot decorul parca e o imensa sculptura in gheata. Sa vezi New York sau Africa de Sud la Capul Bunei Sperante, Rio de Janeiro sau Buenos Aires… Australia, sa vezi Muntii Albastri sau portul din Sydney, Melbourne… toate sunt intalniri care produc un anumit soc.
Care sunt diferentele intre felul in care se facea teatru cand ati debutat dumneavoastra si felul in care se face teatru astazi?
Eu zic ca teatrul nu-si modifica in esenta modalitatile prin care se ajunge la rampa, in ultima instanta. Teatrul se modifica usor in functie de oamenii care-l practica, de generatiile care vin mereu cu anumite idei, unele de modernism, altele usor trasnite… sunt incercari permanente de-a lungul anilor, secolelor, cand teatrul cauta forme noi de manifestare. In esenta nu se schimba foarte mult, pentru ca ele sunt insotite de-a lungul multor veacuri de personalitati care isi pun pecetea intr-un fel sau altul asupra institutiei respective. In general, traditiile sunt pastrate. Asa ca teatrul suporta niste transformari, dar menirea lui este aceeasi. De-asta si rezista de sute de ani.
Ca tot ati pomenit de aportul fiecarei generatii, multa lume e de parere ca tinerii actori romani nu mai au farmecul pe care il aveti dumneavoastra, marii actori. Cata realitate este in aceasta afirmatie?
E o anumita realitate. Eu cred ca generatia tanara este putin bulversata de diversitatea ofertelor de astazi. Au posibilitatea de a face film, televiziune, prezentari, reclame si de a juca teatru si din cauza asta sunt bulversati, nu stiu exact pe ce linie s-o ia. Nu se tin, parerea mea, de meserie, care este extrem de importanta, nu se tin de acel abecedar pe care trebuie sa-l invete dupa ce termina Institutul de Teatru… cum il termina, la fara frecventa, la stat, la particular, cu profesori mai buni sau mai putin buni. Toate lucrurile astea si tentatiile si ofertele si faptul ca accidental li se ofera o treaba extraordinara le dau senzatia ca l-au apucat pe Dumnezeu de un picior iar dupa o luna nu mai au unde sa lucreze…. Isi schimba modul de exprimare – si exista in show biz-ul nostru tineri care au terminat fulminant Institutul si cu calitati deosebite -, isi schimba stilul de prezentare si manifestare si ajung la un grotesc si la o vulgaritate cumplita, ca nu stii de unde a aparut treaba asta, la lucruri dizgratioase, care incearca sa formeze un public pe calapodul respectiv, dar este relativ. Dupa parerea mea, o prezenta de bun simt, cu farmec, cu responsabilitatea actului artistic, cu responsabilitatea formarii tale ca etalon care sa creeze modele, dispare. Or, aceasta responsabilitate nu trebuie sa ne lipseasca si nu trebuie sa ne fie indiferent felul cum evolueaza arta si cum evolueaza gandirea si perceptia spectatorului vizavi de actul artistic.
Va multumesc foarte mult!
Sarut mana, multumesc.
Nota: fotografiile au fost furnizate de Oana Georgescu, PR Teatrul Tanase
