Julieta mă aştepta lângă teatru. Mai precis, încă nu mă aştepta, fiindcă pornisem ceva mai devreme decât era cazul: voiam să-i fac o surpriză. Am socotit că îmi rămânea şi vreme pentru o ţigară pe bancă (iată că, toamna, e bună şi încălzirea globală: dă-l naibii de ozon, măcar putem sta liniştiţi pe terasele cârciumilor în octombrie). Veneam dinspre Facultatea de Istorie. Mă uitasem puţin la tarabele anticarilor lipiţi de zidul Universităţii şi găsisem, încântat, Malleus Maleficarum, două sau trei numere din “Pif Gadget” în stare onorabilă (10 lei unul), precum şi un tentant exemplar din ediţia 1623 a operelor lui Shakespeare. L-am rugat pe omul de acolo să mi-l păstreze până pe 14, când îmi intră salariul. Până să ajung în pasaj, m-a sunat Valentina Zaharia, spunându-mi că tocmai îmi făcuse cu mâna din troleibuzul 90, dar că privisem prin ea, ceea ce îi prilejuise o rar încercată senzaţie de transparenţă. În dreptul staţiei de metrou mi-a dispărut semnalul şi convorbirea s-a întrerupt. La ieşirea dispre TNB, aglomeraţie mare. M-am strecurat, de bine de rău, printre ciudat de numeroşii trecători. (Îmi ziceam că limba română are uneori apucături paradoxale: vorbim despre o viaţă trecătoare, de pildă, insinuând că, dacă ai sta câteva ore în Piaţa Romană, ai avea destule şanse ca, printre domnişoarele înghiţite în fluxul pietonal, să remarci însăşi viaţa – care trece. Dar pesemne că probabilitatea unei astfel de revelaţii este mai mare noaptea, la intersecţia dintre Bălcescu şi Maria Rosetti, fiindcă nu degeaba s-o afirma că viaţa e o curvă). Am dezlegat misterul îmbulzelii atunci când am urcat la lumină. Pe treptele dând în părculeţ era un mort. Un bărbat în costum gri, cu ochelarii pe nas şi cu mâna încleştată pe o conopidă. Spre a evita accidentele, poliţia încercuise cadavrul şi nu lăsa amatorii să se pozeze cu el decât unul câte unul. Din fericire, am găsit un culoar liber şi am profitat. Am coborât pe la Sala Amfiteatru şi am suit apoi direct lângă băncile unde aranjasem întâlnirea cu Julieta. Şase minute mai târziu, când aproape că terminasem de fumat ţigara plănuită, am văzut-o venind dinspre Operetă. Era foarte frumoasă; atât de frumoasă, încât nici nu mai semăna cu viaţa.
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi