Dragă Adrian,
Întrebările tale vorbesc mult despre tine: numai după ce
ai dat de nenumărate ori cu capul de răspunsuri, poţi pune astfel
de întrebări. Aşadar, mă bucur că am primit, fie şi în forma asta,
veşti despre poetul din tine: am aflat că el este bine şi sănătos,
adică viu. Şi adevărat. Cât despre mine, am răspuns la întrebările
tale de sute de ori, fără să mă întrebe nimeni. Acum mă uit în ele
ca într-o fântână cu şerpi de casă. În loc să bea apa, o muşcă. Nu
doare deloc. Eu sunt apa muşcată şi depun mărturie. Picuri de
mărturie.
Cu drag, Muri
„Premiul Nobel ? Atîta ne vom tot naşte,
pînă ce o să-i plictisim şi ni-l vor da”
Ion Mureşan în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
„Eu sunt o rudă îndepărtată a mea”
– Cîtă viaţă, cîtă literatură e în existenţa unui om de pe stradă? L-ai
urmărit?
– Sper că în viaţa omului de pe stradă e multă, multă viaţă. Literatura e în
capul celui care îl urmăreşte. Crima e în capul detectivului.
– Cîtă viaţă, cîtă literatură e în povestea vieţii tale?
– Eu sunt un detectiv care urmăreşte un alt detectiv. Din fericire, însă,
Povestaşul nu a venit.
– Te-ai plictisit vreodată de literatură?
– Niciodată.
– Ai urît vreodată poezia?
– Zilnic.
– Poezia poate fi periculoasă? Pentru cine, pentru poet sau pentru
cititor?
– Pentru poet e ciumă, pentru cititor e mumă.
– Cît loc ocupă celălalt în poezia ta?
– Mult. „Eu sunt o rudă îndepărtată a mea”.
– Dacă ar fi să faci un portret al criticului de poezie, cum ar arăta
acesta?
– Aci, avînd în vedere slabele mele talente de desenator, aş lipi o
fotografie a lui Al Cistelecan.
– Care este versul din poezia ta care te reprezintă, care te
caracterizează?
– Toate. Căci fiind vorba despre „celălalt”, despre mine e vorba. Dar, hai
să zicem: „Iar poetul e ca un iaz vînăt toamna / Puterea lui e departe de
el”.
– Ţi-a fost vreodată ruşine că scrii poezie?
– Niciodată. Îmi port boala cu demnitate. Parafrazînd,”ca un măr acru în
gură”.
– Dacă ar exista meseria de poet, cum ar arăta fişa postului pentru o zi
de muncă?
– „Urăsc toate meseriile”, zic împreună cu Rimbaud. E adevărat, am scris
mai demult un mic „eseu conversaţional” intitulat „Poet de tren”. Dar
nimeni de la SNCFR nu l-a luat în seamă.
– Dacă te-ai fi numit altfel, ai fi scris aceeaşi poezie?
– Adrian, dragule, tu vrei să mă ademeneşti întru medievala dispută a
realiilor. Uite cum stă treaba: dacă numele e un cuvînt, caz în care el
atrage şi chiar determină realul, fără îndoială că dacă m-aş fi numit altfel
aş fi scris altfel. Dacă numele e doar un număr pe lista de inventar a
omenirii, tot la fel aş fi scris, indiferent cum mă numeam. Dar, cum
numele e un cod pe lista după care Dumnezeu ne-a lăsat, ne-a „desantat”
în lume, dacă mă numeam altfel, veneam cu alt mesaj. Numele nu
denumeşte omul, ci mesajul lui, care e parte din Mesajul Lui.
– Dacă ai fi trăit la Iaşi, de exemplu, sau la Cobadin, ai fi scris la fel?
– Tu vrei să-mi furi calul! Eu cred în spiritul locului. În matrice, cum ar
zice Blaga. Uneori, tocmai de aceea, visez să mă fi născut în locuri în
care nu am fost niciodată. Dar, sper, nu e prea tîrziu. Apropos, unde e
Cobadinul?
„Adevărul e limpede în Dumnezeu şi ascuns în noi”
– Fericirea de a fi Ion Mureşan, cu ce altă fericire ar putea fi
comparată?
– Pe asta de unde ai mai scos-o? Oricum „fericirile” nu se compară. Este
o strigătură în Maramureş, una pe care o ţîpureşte adesea Mihai Olos:
„Cît îi muntele de-nalt / Tot mai nalt îi celălalt!”.
– Spune, rogu-te, primul vers dintr-un poem pe care l-ai dedica oraşului
Cluj …
– Am scris două poeme dedicate Clujului. Într-unul era vorba despre tata
(Dumnezeu să-l odihnească!) care intră noaptea, pe întuneric, cu un car
cu otavă tras de bivoli şi îl lasă în faţa calului statuii lui Matei Corvin,
desprinde bivolii de la jug şi se întoarce acasă. Altul, publicat pe vremuri
în Tribuna, începe cam aşa : „Ca o mare corabie cu pînzele întinse urcînd
pe Someş în sus / Astfel intră în oraş iubirea mea pentru Cluj”.
– Cît datorezi limbii române?
– Totul.
– Cum caracterizezi românul zilelor noastre?
– Nu caracterizez pe cel ce se caracterizează singur. Şi, apoi, treaba asta o
poate face mult mai bine decît mine Liviu Ioan Stoiciu.
– Care e relaţia românului „din manualul de istorie” cu cel de azi?
– Iubesc românul din manualele de istorie.
– Ce reproşuri ai face scriitorului român de azi, de ieri, de alaltăieri?
– Nu le reproşez nimic. Am doar cuvinte de laudă. Sunt atît de tineri, încît
„parcă au murit demult”.
– Ce calităţi ne ţin atîrnaţi, ca români, pe harta Europei?
– Lipsă răspuns.
– Ce defecte pozitive are românul?
– Lipsă răspuns.
– Dacă ai fi avut posibilitatea să îţi alegi o altă cultură în care să trăieşti,
care crezi că ţi s-ar fi potrivit? Cum argumentezi?
– În Rusia ţaristă, ca să huzuresc într-un infinit spaţial. În China
mandarinilor, ca să huzuresc într-un infinit numeric. Sunt genul de culturi
în care lumea are un sens vizibil şi fără sfîrşit. Sensul e reconfortant.
– Unde se ascunde adevărul?
– Adevărul e limpede în Dumnezeu şi ascuns în noi.
– Dar minciuna unde se ascunde?
– Minciuna se ascunde în ştiinţă, iar adevărul în Poezie.
– Cum poate fi salvată frumuseţea lumii noastre?
– Prin Poezie.
– De ce toate drumurile duc pînă la capăt?
– Drumurile nu au capăt. Omul are capăt. Din nou, Maramureşul:
„Drumu-i lung, pe el mă duc, / Capătul nu i-l ajung. / De-aş ajunge
capătu` / N-aş mai înturna altu`, / De-aş ajunge marginea, / Altu` n-aş
mai înturna”.
– Cum defineşti banii?
– N-am!
– Dacă ai avea toţi banii lumii, ce ai face cu ei?
– I-aş da mamei. Să facă ce vrea cu ei.
„ Să fie oare vreun semn rău că am visat-o pe mătuşa?”
– Cît dintr-o pasăre e cîntec, cît e hrană pentru pisicile care o pîndesc
din tufiş?
– Pasărea e cîntec. Corpul ei e doar un pretext. Mieunatul pisicii e un
pretext. Corpul ei, la fel cu cel al femeii, e cîntec. Pretextele pot fi cîntec,
dar nu cîntă.
– Ai putea caracteriza literatura primului scriitor român care va lua
premiul Nobel? E născut sau nu?
– Eminescu, Bacovia, Barbu, Blaga, Nichita Stănescu, Breban, Ţepenag.
Foarţă? Cărtărescu? Atîta ne vom tot naşte, pînă ce o să-i plictisim şi ni-l
vor da.
– Ce poem din literatura română ai fi vrut să scrii, dar ţi-a luat-o altul
înainte? Dacă l-ai fi scris tu, cum ar fi sunat?
– Aş fi vrut să scriu un vers de Virgil Mazilescu: „Eu de sus de pe deal nu
ştiu cum privii o dată pentru totdeauna”. L-aş fi scris la fel.
– Improvizează, te rog, acum, un text poetic care să se armonizeze cu
dialogul nostru …
– De improvizat, nu mai am ce improviza, căci exact în momentul în care,
la ora 6,30 dimineaţa, am scris „31”, în dreptul întrebării, a apărut Ana
care a ţinut morţiş, în ciuda protestelor mele, să-mi povestească ce a
visat. Dacă se armonizează cu dialogul nostru, sau nu, nici nu mai
contează. În mod sigur se armonizează cu faptul că nu o să mă mai baţi la
cap. Iată: <<Am mers cu copii de la şcoală în excursie la mine în sat. Neam
oprit lîngă casa mătuşii mele, care e moartă. Ea le-a dat copiilor
prescură şi prăjituri. Mie mi-a fost ruşine să-i spun că a murit. Copii au
plecat să se joace pe deal. Cînd i-am căutat, nu i-am mai găsit. „Vai, vai,
mi-am zis, cum o să mă întorc eu la oraş fără copii, căci o să mă bage la
închisoare!” Am ieşit la drum. A oprit un om cu o maşină. Am mers ce
am mers şi l-am întrebat unde mă duce. „Acasă te duc”, mi-a răspuns
omul. „Dar eu nu pot să mă duc acasă fără copii, căci o să mă bage la
închisoare!”. Maşina a oprit şi am coborît lîngă castelul Prinţului. Era un
castel urît. Cînd am trecut înainte cu copii pe lîngă el, le-am spus: „Uite,
ce castel urît!”, iar Prinţul, de după gard, m-a auzit că-i defăimez castelul.
Prinţul era renumit că e un afemeiat şi jumătate şi că dacă prinde copiii,
nu-i mai dă înapoi. Am cerut să vorbesc cu Secretarul. I-am spus:
„Domnule Secretar, daţi-mi copiii. Eu nu pot să merg la oraş fără copii,
că mă bagă la închisoare!”. Între timp a apărut şi Prinţul. Era îmbrăcat ca
toţi oamenii, dar i se spunea Prinţul. Ştiam că e supărat pe mine, fiindcă îi
defăimasem castelul în faţa copiilor. M-a chemat în biroul lui ca să
vorbim între patru ochi. El mi-a dat o rochie nouă şi mi-a spus să o
îmbrac. Biroul lui era pe o apă. Era o punte de la mal la biroul lui. El s-a
urcat într-o barcă cu o altă femeie, foarte frumoasă. Eu stăteam pe mal,
într-un cadru de uşă. Nu ştiu ce rol avea uşa, căci nu era prinsă în vreun
zid. Mi-am aprins o ţigară şi m-am rezemat de cadrul uşii. Mă gîndeam
că trebui să mă culc cu prinţul ca să-mi salvez copiii. El a început să o
sărute pe femeia aceea, peste tot şi să facă dragoste cu ea. Între timp se
uita la mine dacă îl văd. Fumam şi a început să-mi placă ce vedeam şi nu
am mai ştiut dacă sunt eu. Nu ştiu dacă m-am culcat cu prinţul, căci de
aici nu mai ţin minte visul. Să fie oare vreun semn rău că am visat-o pe
mătuşa?>>.
Cluj Napoca – Piatra Neamţ, 15 iunie 2010
