Mircea Cărtărescu: Frumoasele străine
un eveniment editorial comentat de Emil Nicolae
Într-o după-amiază de pe la sfârşitul lunii aprilie a.c., conform
programului Zilelor revistei „Convorbiri literare”, ca de obicei,
„podiumul poetic” s-a desfăşurat în elegantul edificiu ieşean „Palace”:
sticlă, inox, fotolii comode, bufet atrăgător, pahare de cristal şi, desigur,
scriitori din toată ţara şi din străinătate care îşi rosteau versurile într-un
mod mai mult sau mai puţin solemn. Nu atât atmosfera protocolară conta,
cât mai ales prilejul simbolic de a ne re-cunoaşte / re-vedea între noi.
Altfel, vreme de un an, între o asemenea reuniune şi alta, fiecare stă pitit
în vizuina lui, cu treburile lui, cu obligaţiile lui, cu „crizele” lui, cu
lecturile şi PC-ul lui. La despărţire, rămâi în minte cu imaginea
reactualizată a colegilor prezenţi, cu imaginea voalată a celor absenţi, cu
o vorbă sinceră sau ipocrită, cu o carte dedicată sau nu, pe care urmează
să le „rumegi” până la viitoarea întâlnire. Pe deasupra, însă, de data asta
presupun că toţi au (am) reţinut evoluţia lui Cris T., care „s-a dat” în
spectacol, pe partitura americanlui Martin Woodside, într-un recital
onomato-poetic deloc favorabil cuvintelor / versurilor, ci mai degrabă
gesturilor şi acutelor din glasul său, un fel de „dada reloaded”. Oricum,
monotonia „dulcelui târg” fusese drastic amendată…
Cam la o lună distanţă de acestă întâmplare, deschid cea mai
recentă carte a lui Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine (Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2010; 298 p.), şi citesc: „Am fost prin anii ’90 în
America, într-un program pentru scriitorii din toată lumea. Şi-acolo
făceam pe rând lecturi din scrierile noastre, mergând din oraş în oraş. Şi
să vezi ce nebunie (pe-atunci m-a şocat, între timp m-am obişnuit):
autorii normali, care-şi citeau cuminţi textele ca-n cenaclurile noastre, nu
aveau nici un succes. Puteau să fie geniali, să facă salturile mortale
textuale cele mai uluitoare. Publicul asculta totul cu un fel de
complezenţă politicoasă. Bănuiesc că fiecare ins din sală gândea, de fapt,
la ale lui, ca la concertele de muzică clasică. Dar la un moment dat i-a
venit rândul unui simpatic coleg din Congo, cu un nume de neuitat,
Cirikure-Cirikure (<Cirip-cirip>), să îşi citească poemele. Şi a urmat
ceva halucinant. Tipu-ăsta a sărit de pe scaun ca ars şi-a început să alerge
prin faţa publicului împietrit. Cânta, dansa, se zvârcolea, spumega, se
tăvălea pe jos. A-nhăţat-o la un moment dat pe o bătrânică foarte bine
pusă la punct din audienţă, un fel de regina Angliei, şi-a târât-o după el,
strigându-i în ureche, învârtind-o şi lăsând-o lată la loc pe scaunul ei. n
fine, a fost ceva indescriptibil. Poezia propriu-zisă a lui Cirikure ar fi
ocupat foarte puţin spaţiu tipografic, căci se reducea la o singură
sintagmă: <Fuking dragon-fly!> (aş traduce prin <nenorocită de
libelulă>, dar eu nu sunt un traducător prea grozav), urlată, mârâită,
bolborosită, gemută şi scremută de sute de ori în timpul <lecturii> lui.
Urmarea a fost că marele poet congolez a fost ovaţionat de public, pe
când ceilalţi autori care-au avut nenorocul să citească împreună cu el în
seara aceea (un canadian post-lacanian şi un romancier ceh în maniera lui
Kafka) au primit aplauze discrete, din vârful degetelor. A doua zi, ziarele
locale au acordat spaţii ample poetului Cirikure, uitându-i regretabil pe
ceilalţi doi. Ulterior l-am reîntâlnit pe poetul congolez în diverse locuri
de pe întregul mapamond, cu aceeaşi lectură de poezie şi acelaşi succes
/…/. O ţinea băiatul din bursă-n bursă.”
Aşadar, mult sperata „sincronizare” a culturii / literaturii române
cu restul lumii, despre care scria E. Lovinescu la vremea lui, începe să se
producă, chiar dacă „en détail” şi nu „en gros”, deocamdată, chiar dacă
prin imitaţii formale şi de mâna a doua. Pentru că occidentalii, care şi-au
completat fondul artistic serios şi solid, cultivă acum tot felul de
extravaganţe exotice menite să le învioreze imaginaţia. Suntem noi în
aceeaşi poziţie? Sau ne aflăm mai curând pe partea „fraţilor” africani?
Cam acesta e sentimentul pe care l-a trăit Mircea Cărtărescu pe parcursul
experimentului „Les Belles Etrangères”, în care ICR a vârât o duzină de
scriitori români, cu mare pompă (de aici vine titlul cărţii în discuţie şi al
celui de-al doilea capitol, la care autorul adaugă un subtitlu semnificativ –
„Cum am fost un autor de duzină” -, şi nu de la faptul că am avea de-a
face cu „o carte despre femei”, cum delira un redactor de la un ziar
central, probabil cu gândul la „De ce iubim femeile”). La început, Mircea
Cărtărescu explică: „n fiecare an, francezii (…) închid ochii şi rotesc
globul pământesc, ţintind cu un ac un loc la-ntâmplare şi sperând că au
nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invită o duzină de
inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată
Franţa, arătându-i publicului de senzaţii tari. Această cutumă poartă
numele de Belles Etrangères, frumoasele străine…”. Iar la sfârşit (adică
peste aproape 200 de pagini), conchide cu amărăciune: „…înainte să
adorm, m-am gândit un pic la ce a însemnat drumul acesta lung pentru
mine. Fireşte, nimic. Rien de rien. Pentru că nimic nu înseamnă nimic,
niciodată. Feţe. Evenimente. Vorbe. Acumulări de culori şi impresii care
peste zece ani nu vor mai însemna nimic.” Cine-şi aminteşte şi a crezut
tot „zgomotul pentru nimic” (sic!), făcut în mass-media noastră la vremea
respectivă, poate primi ca un duş rece această relatare „din interior”. Căci
Mircea Cărtărescu rămâne cinic, (auto)ironic, satiric şi lucid, deşi visează
uneori, şi când încasează ofense nemeritate, şi când primeşte laude
ipocrite, şi când se distanţează instinctiv, şi când se lasă furat de iluzii,
constatând că: scriitorul român nu-şi pierde proastele obiceiuri odată
ajuns în străinătate, cum şi scriitorul român exilat de decenii continuă să
se comporte tot „româneşte” şi acolo; străinii (francezii în cazul dat) îşi
fac datoria de gazde, fără a reuşi să-şi mascheze cu totul aroganţa; nu poţi
evita protocoalele obositoare şi insipide (literalmente, într-o anume
situaţie, când bucătăresele au rămas fără fir de sare!), trebuind să le
suporţi cu stoicism; studentele inepte de origine română populează şi cele
mai obscure locuri de pe continent etc. Suita de întâmplări neplăcute, în
majoritate, trezesc amintiri similare, pe care scriitorul şi-ar fi dorit să le
uite. Oricum, ideea de bază este că participarea la un program precum
„Les Belles Etrangères” nu te ajută să te simţi deloc „un scriitor”
(important), cum ai crezut în momentul primirii invitaţiei, ci „un autor de
duzină” pierdut în malaxorul „sistemului”.
Celelalte două „povestiri” (preiau atributul convenţional care le
este conferit chiar de Mircea Cărtărescu în cuvântul către cititoare /
cititor) care flanchează „Frumoasele străine”, respectiv „Antrax” şi
„Bacoviană”, respectă aceeaşi manieră „autoreferenţială”, cu eul narator
subscris şi personajele reale (pe) care (le) îl frecventează. Trec mai
repede peste prima, unde este explorat grotescul stării de isterie
declanşate după atentatele din 11 septembrie într-o împrejurare trăită „pe
cont propriu” (bănuiala că într-un plic, primit din Danemarca, s-ar afla
antrax!), şi mă opresc la ultima. Mie, cel puţin, mi se pare cea mai
interesantă din carte, deoarece coboară în peisajul literar „provincial”
(deşi nu văd o mare deosebire faţă de cel din „capitală”) dinainte de 1989.
Pe scurt: în 1984, cu două cărţi de versuri publicate (Faruri, vitrine,
fotografii şi Poeme de amor), promiţătorul optzecist Mircea Cărtărescu e
invitat pentru o lectură la Casa de cultură din Bacău; emoţii, speranţe,
pregătiri – căci era, implicit, un semn al „recunoaşterii”, nu?! -, după care
urmează o aventură dincolo de limita absurdului, cu trei zile de
nemâncare şi nesomn, plimbat prin cele mai stranii unghere ale judeţului
moldav şi acompaniat de personaje aşişderea; dezamăgirea finală şi
dorinţa de a reveni acasă au fost pe măsura entuziasmului iniţial! Citit
simetric / în oglindă cu „Frumoasele străine”, în esenţă acest capitol nu e
altceva decât imaginea răsturnată a „călătoriei înainte” (spre Paris),
devenită „călătoria îndărăt” (spre Bacău), la sursele condiţiei scriitorului
român, care-l determină să rămână „de duzină” atât în ţară cât şi în
străinătate, chiar atunci când pare să aibă „succes”. Măcar doi (prozatorul
şi unul dintre poeţi), din grupul celor patru autori băcăuani prezenţi la
întâlnirea cu Mircea Cărtărescu, după datele evoluţiei lor
postrevoluţionare, ar fi „corespuns” cu brio programului „Les Belles
Etrangères” (recunosc că am avut plăcerea „detectivistică” de a-i
identifica, deşi în acest capitol M.C. nu foloseşte numele reale; în
consecinţă, nu-i voi numi aici). Iată portretele lor, schiţate în treacăt de
Mircea Cărtărescu: „până la urmă, s-a ivit de după colţul gării, în dreptul
ţâşnitoarei fără apă, silueta ponosită a lui Ciubotaru (prozatorul – n.m.) şi
mustaţa sa de jandarm rural” / „Dramaturgului (un tip de vreo cincizeci
de ani, gras şi cărunt, cu o voinţă remarcabilă de a avea haz la fiecare
replică) îi picase un văr la masă” / „Se sculă imediat unul dintre poeţi
(nu-i voi putea deosebi niciodată: geci vechi de piele, bărbi stufoase, dinţi
lipsă)”. Pentru un „portret de grup”, mai edificatoare e discuţia
rememorată (ironic) de Mircea Cărtărescu: „Conversaţia lor era pentru
mine foarte instructiv-educativă. Mare noroc avusesem, spuneau, că ei şi
nu alţii mă chemaseră, căci altfel aş fi nimerit pe mâna unor rataţi,
veleitari, escroci, politruci, homosexuali, curvari, turnători, hoţi din
avutul public – inşi din care era alcătuită, se pare, viaţa literară băcăuană,
cu excepţia lor. n Bucureşti, de asemenea, scriitorii, mai ales cei tineri,
erau nişte nulităţi, farseuri şi infatuaţi, fireşte cu salutara mea excepţie.
Ne priveam unii pe alţii cu drag: ce întâmplare fericită că se-ntâlnise-n
seara aceea crema literelor româneşti!”. O discuţie în Bucureşti, eventual
la cârciuma USR, cu privirea către provincie, avea acelaşi conţinut. O
spun din experienţă proprie. Că doar prima izbândă a scriitorului român a
fost, dintotdeauna şi aşa a rămas, să „se tragă” spre capitală şi de acolo,
desigur, nu-i mai rămânea decât un mic pas până la „Les Belles
Etrangères”. Asta e „morala” (cu „excepţia” astrală de a fi bucureştean
get-beget, ca Mircea Cărtărescu!). Totuşi, până când nu va învăţa să
declame „Cirip-cirip” într-o limbă tropicală, nu va cunoaşte şi succesul
internaţional.
În rest, cred că „Bacoviana”, ca potenţial / încărcătură epic(ă),
este secvenţa care se apropie cel mai mult de proză, în sensul propriu al
termenului, nu însă de tipul Travesti sau Orbitor (caracaterizat de critică
drept „vizionar-oniric”). Pentru că toate cele trei „povestiri” din cartea
Frumoasele străine au apărut întâi ca foiletoane în revista Şapte seri,
ceea ce le-a impus stilul alert, jurnalistic, direct.
