Bătrânul domn Omidu M. se culcă obosit după ce toată ziua care trecuse se ostenise cu niscaiva trebi, ca un om care are curte. Abia scăpase de bloc unde soarta îl menise să locuiască aproape întreaga existenţă de până atunci dar ajunsese în sfârşit la curte. Deci se culcă ostenit dar somnul în loc să-l liniştească veni cu „muncile lui Hercule” şi mai mult nu: Se făcea că era şi el o mică omidă căzută din cer sau poate de pe un copac, chiar în curtea casei sale de pe strada Tigrului numărul 4 care era podită frumos cu dale roşcate.
Peste drum însă era salvarea, miracolul, un cireş uriaş care adăpostea sute de omide micuţe şi zglobii care se cereau vizitate de stimabilul domn transformat într-o târâtoare mică care îşi păstrase conştiinţa umană.
Drumul care trebuia să-l urmeze era aproape imposibil, trebuia escaladat un gard de zid de peste un metru şi jumătate înălţime şi apoi era de trecut un drumeag nu prea larg, ca o uliţă de ţară, iar intrarea la pomul lăudat era un fleac.
Everestul era un obiectiv mai uşor decât escaladatul gardului vertical dar trebuia să încerce să ajungă la râvnita tulpină în ramurile căreia mişunau cadânele ce-şi mişcau graţioase zecile de picioruşe. Încet cu chinuri şi ameţeli ajunse aproape de creastă, mai mai să escaladeze partea de sus a gardului…
Chiar în acel moment se produse o tragedie, un camion claxonă strident pe străduţă şi mica omidă căzu în abisuri. Domnul Omidu M. se trezi aievea într-un zgomot de claxon, dar căzut lângă pat.
Horia Petru Vertan
