Constantin Arcu
(Suceava)
Ori de cîte ori se discută despre istoriile literare, gîndul mă duce
involuntar la Istoria… lui G. Călinescu şi mă încearcă o idee abstractă de
monumentalitate. De altfel, dacă reţin bine, însuşi divinul critic îşi
considera istoria drept o catedrală. Şi probabil că nu exagera prea mult.
Poate că atraşi de acelaşi miraj al marilor edificii, în vremea din urmă
mai mulţi autori au elaborat istorii literare şi dvs. enumeraţi o parte dintre
ele. Cum nu le-am văzut pe toate, mă abţin de la a face aprecieri după
ureche. Dar sunt convins că absolut toate sunt imperfecte, poate chiar
uneori nedrepte în evaluarea scriitorilor. Şi nici nu se poate altfel. În
defintiv, fiecare istoric literar operează cu diferite instrumente şi exprimă
anumite opţiuni estetice, axiologice, prin prisma cărora efectuează
selecţia autorilor. Din motive pe care le voi expune puţin mai la vale, este
normal să se întîmple aşa.
Cît priveşte critica literară, într-adevăr, în condiţiile din ultima
vreme chiar nu reuşeşte să aibă o privire evaluatoare asupra fenomenului
literar în ansamblu. Şi, din punctul de vedere al discuţiei propuse de
anchetă, consecinţele se văd, pentru că astăzi nu mai poţi separa criticul
de istoricul literar. O istorie propune o amplă judecată de valoare asupra
fenomenului literar, impunînd autori şi opere în detrimentul altora. De
obicei se spune că este loc pentru toţi sub soare, însă istoriile astea
buclucaşe se dovedesc mult prea neîncăpătoare faţă de aspiraţiile
scriitorilor. De fiecare dată rămîn pe dinafară autori care, uneori pe bună
dreptate, se simt nedreptăţiţi. Sau spaţiul care li se acordă nu este pe
măsura valorii lor, ori consideraţiile istoricului literar îi nedreptăţesc.
După cum s-a semnalat deja, în Istoria critică… a lui N. Manolescu nu
apare un prozator viguros de talia lui Eugen Uricaru, ori sunt omişi critici
literari de primă mînă ca Mircea Iorgulescu, Mircea Muthu, Laurenţiu
Ulici, Adrian Marino,etc. Altă obiecţie constă în aceea că spaţiul acordat
unora este mai restrîns decît li s-ar fi cuvenit (Bacovia şi Tudor Vianu,
bunăoară), pe cînd altora li se rezervă spaţii nejustificat de mari
(Topîrceanu beneficiază de spaţiu cît Octavian Goga). S-a mai remarcat,
de asemenea, că Paul Goma şi Norman Manea sunt minimalizaţi pînă
spre desfiinţare şi obiecţiile nu se opresc aici.
Nu altfel stau lucrurile în cazul Istoriei… lui Alex Ştefănescu, din
2005, care examinează literatura română cuprinsă între anii 1941-2000.
În acest caz reproşurile privind selecţia au fost şi mai vehemente. Nu ştiu
dacă sunt toate îndreptăţite, dar este totuşi greu de explicat de ce este
ignorată literatura optzecistă şi autori de prim raft ca Mariana Marin, Ion
Mureşan, Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Bedros Horasangian
ş.a. sau autori din generaţia anterioară ca Mircea Martin, Gellu Naum,
Norman Manea etc.
Şi oricîte istorii literare vom examina, reproşurile vor fi cam
aceleaşi. Nici nu poate fi altfel. Istoria literară nu este o simplă dare de
seamă cu privire la opere literare. Istoria valorizează, comentează şi face
analiză pe text, pune în discuţie valoarea în interdependenţă cu alte opere
şi autori din timpuri mai vechi şi mai noi. E un dialog în interiorul
literaturii privită ca organism viu. În fiecare istorie literară există o doză
de subiectivism şi chiar de ficţiune, obiectivitatea nu poate fi luată în
calcul. N. Manolescu, în „Introducerea“ la Istoria critică spune că „o
adevarată istorie literară este întotdeauna o istorie critică a literaturii“.
Autorul renunţă la descriptivitate, la prezentarea autorilor etc., în
favoarea receptării critice şi analizei stilistice a operelor literare. Iar pe
ultima supracopertă, acelaşi autor adaugă: „Toate istoriile literare visează
să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură. Există destule
impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat fiindcă nu am vrut să scriu
o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar
contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract,
intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa,
temperamentul, gustul şi capriciile mele.” Cu alte cuvinte, istoria literară
este o expresie a subiectivităţii autorului, a opţiunilor lui estetice, dar şi a
idiosincraziilor sale. Tocmai de aceea ne-am şi obişnuit să discutăm de
istoria lui X sau a lui Y. Fiecare autor de istorie literară vine cu o listă
personală şi bagă ce vrea el acolo, dar o face pe barba sa. În opinia mea,
mărturisit sau nu, istoriile literare încearcă să impună un anume canon, o
ierarhie a valorilor. Autorul îşi asumă riscul să se spună că istoria lui este
o porcărie şi n-ar trebui să se supere din atîta lucru.
Referindu-mă la ultima teză a întrebării, din păcate n-am fost
băgat în seamă de istoricii literari. Dar, discutînd în termeni sportivi, pînă
acum eu n-am făcut decît să mă încălzesc pe marginea literaturii. Deci nam
mari pretenţii. Sigur că mi-ar fi plăcut să fiu inclus într-o istorie
literară ilustră – dar n-a fost să fie. Am răbdare, consolîndu-mă că
istoriile literare sunt ca trenurile: ai pierdut unul, nu dispera, vin altele
încă şi mai bune. Şi cum aş dori să fiu receptat? Aşa cum m-au receptat
critici literari tineri ca Mircea A. Diaconu, Constantin Dram, Cornel
Munteanu ş.a. sau foarte tineri ca Dana Petroşel, Luminiţa Corneanu,
Mădălin Roşioru ş.a., oameni care au scris despre cărţile mele prin
reviste literare din diferite colţuri ale ţării. În consecinţă, mă consolez că
mă vor include în viitoarele lor istorii literare. Deocamdată, în ciuda
faptului că am fost nominalizat la premiile USR pe anul 2001 şi am luat
premiul Filialei Iaşi a USR pentru roman, n-am făcut o gaură-n cer în
literatura română, dacă pot spune aşa. Sau istoricii literari nu văd gaura
aia. Oricum, nu mă simt receptat pe măsura aşteptărilor. Dar mă opresc
aici pentru a nu mai da apă la moară detractorilor mei, care mă consideră
un terchea-berchea şi un vanitos fără pereche.
