Precum o boală sau un sentiment de conştiinţă încărcată, simt cum mă trec fiori reci de emoţie şi tremur de furie şi necaz când mă gândesc că am anumite viziuni, dorinţe, dar nu le pot spune nimănui, căci poate nu m-ar lua în serios, aşa că la două noaptea, am luat pixul în mână, un caiet la îndemână şi am aprins lumina de veghe. Am scris neoprită.
Reflectez la o idee de mai mult timp, efectiv mă sufocă, şi simt nevoia s-o dezvălui, să fiu hotărâtă în ceea ce mă priveşte. Voi spune franc: nu vreau să fiu politician. Sesizez că lumea din jurul meu este agresivă, stresată, iar eu visez o lume în care să redevenim oameni normali, atât să muncim şi să ne facem datoria faţă de societatea în care trăim şi faţă de noi înşine şi de familia noastră, cât şi să ne ocupăm de partea spirituală din noi, să ne căutăm şi promovăm creativitatea. Trăim într-o lume aglomerată în care goana după bani a devenit scopul suprem al fiecărei persoane şi astfel am ajuns să nu mai ştim să fim fericiţi.
Vrem, unii, să facem o mulţime de lucruri, însă ezităm şi ne gândim: „când voi avea timp şi pentru asta?”. Destul! Vreau un popor care să-şi dorească să trăiască în fiecare zi împăcat cu propria fiinţă, fiecare persoană să conştientizeze că este pe cont propriu, dar în acelaşi timp să simtă că face parte dintr-o comunitate, dintr-un neam, că este un pion important al patriei sale. Să simtă odată cu neamul său, să fie mândru şi astfel, fiecare cetăţean, alături de munca şi preocupările sale, să gândească: „Sunt fericit, atâta timp cât şi cel de lângă mine e fericit”. Vreau să fim un popor solidar în care să ştim să ne preţuim şi să acceptăm că nu suntem singuri – e un sentiment glorios de siguranţă şi împăcare sufletească.
Când vom mai ştii să ne bucurăm de bucuria celuilalt şi să nu fim atât de individualişti? Iată, un om, oricât de ateu s-ar declara, poate fi în stare să aprecieze cum mii de oameni se pot aduna împreună pentru a sluji unei idei – şi culmea, o idee nepalpabilă, şi anume existenţa lui Dumnezeu – şi pot forma un nucleu, din care se naşte un crez puternic, venind la Mecca sau la Ierusalim, în pelerinaj. Atunci, mă întreb, de ce nu ne mai putem aduna şi noi pentru un crez mult mai serios, pentru o idee mai palpabilă, mai realizabilă?
Unde este solidaritatea care ar trebui să dăinuie într-un popor? De ce nu putem construi un viitor frumos? Poporul face societatea, nu politicianul. Avem dreptul să construim o societate civilă, iar acest drept izvorăşte chiar de la marele Rousseau, prin Contractul Social, care spunea că omul simte nevoia să se lepede de anumite drepturi, în schimbul unei securităţi sociale, iar dacă însuşi alesul lui încalcă ceea ce-a propus, poporul are dreptul să se revolte şi să-l dărâme, să propună altceva (în cazul nostru, mai avem sindicate, mai avem partide politice).
Lumea în care trăim ajunge să ne despartă şi de propria fiinţă – timpul şi grija zilei de mâine, respectiv câştigul indispensabil sunt motive temeinice pentru a instala în mulţi dintre noi oboseala, rutina şi chiar depresia. Ce e de făcut?
Şi atenţie, aici nu vorbesc nici în numele vreunei etnii sau în numele vreunui partid politic, aici vorbesc în numele cetăţeanului român Alexandrina Chelu.
Vă îmbrăţişez. Pentru mine, fiecare persoană este importantă, fiecare merită respectul cuvenit şi de asemenea fiecare are dreptul să se implice activ în sânul comunităţii sale.
Alexandrina Chelu
