Nicolae Kretzulescu a fost primul medic român din Valahia cu doctorat în medicină, finalizat în 1839 la Paris. La un popas al diligenţei la Câmpina, la întoarcerea în ţară, în drumul său spre Bucureşti, a surprins doi negustori discutînd: “uite ce au ajuns azi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kretzulescu doctor!”
În vremea cînd Nicolae Kretzulescu s-a născut(1812) dar şi mult timp după aceea, în Moldo-Valahia “mijloacele de comunicaţie, cel dintîi element de propăşire a unei ţări, nu existau deloc; şosele pe atunci nu se pomeneau la noi, numele chiar de «şosea» era necunoscut”. În timpul numeoraselor epidemii de ciumă, “în Bucureşti morţii se scoteau noaptea, auzeam carele încărcate trecînd scîrţîind sub ferestrele noastre; stam toţi cu porţile închise necomunicînd cu nimeni, rudele şi prietenii se vedeau pe fereastră, prin trăsuri, proviziile se aduceau la poartă, unde pînă a nu se întrebuinţa erau spălate şi afumate… .” (Amintiri istorice, p.6-7)
Chiar şi la mijlocul de secolului al XIX-lea, “oraşul Bucureşti se afla într-o stare nedescriptibilă: uliţele erau nepracticabile, toamna şi primăvara erau acoperite de noroaie şi de gropi în care se putea cineva îneca, iar vara praful se ridica după dînsele ca norii… cît despre uliţele mahalalelor era peste putinţă să mai umble cineva pe dînsele îndată ce începea vremea urîtă… Mahalale întregi erau maidane imense, cu cîte o căsuţă pe ici pe colea… Eclavagiu nu se pomenea în acea vreme; odată ce înopta, uliţele erau ca pustii iar oamenii care mai ieşeau, aveau felinare cu dînşii. (p.12)
Această situație era cauzată de realităţi, politice şi administrative. Şi în aceste cazuri, “găsim o stare de lucruri cu totul primitivă şi barbară. Abisurile şi arbitrarităţile cele mai revoltătoare erau considerate ca egale. Regula şi ordinea, care conduc societăţile moderne în afaceri, erau necunoscute şi înlocuite de bunul plac şi arbitrariul autorităţii mari şi mici şi nu mai puţin a clasei privilegiate. Ignoranţa cea mai mare se întindea în aproape toate straturile societăţii; instrucţia se mărginea la straturile boierilor numai. În familiile lor aveau dascăli greci, mireni sau călugări mai mult sau mai puţin învăţaţi… iar ţăranii erau trataţi ca robi atît de autorităţi cît şi de proprietari.” (p.15-16) Abuzurile erau întra-atît de absurde încît în 1833, după aplicarea Regulamentului Organic, ţăranii îşi “făceau cruce şi se mirau că, trecînd pe stradă, nu le lua nimeni nici o para”. (p.18) Adică o taxă de trecere pe strada nu ştiu cărui privilegiat! Cum a fost un Tache
Lupea în sudul Bucureştilor la începutul secolului al XIX-lea. Modernizarea sau europenizarea Moldo-Valahiei a permis crearea unei societăţi bi-polare, astfel încît “oamenii la noi nu se mai deosebesc decît, unii prin buna creştere, învăţătură, meritele şi onorabilitatea lor, şi alţii prin lipsa acestor calităţi.” Domnitorii zis şi “pămînteni” din perioada 1822-1856, “nu se socoteau în ţară decît ca arendaşi. Sub raportul moral, aceste guverne au corupt ţara; era îndeajuns ca vreo persoană să arate cinste, capacitate, pentru ca să fie persecutată şi îndepărtată pentru totdeauna de la afacerile publice.” La mijlocul secolului al XIX-lea, “corupţia, reaua credinţă şi lipsa de orice lealitate s-au introdus în sferile guvernamentale şi înrîruresc într-un mod primejdios asupra societăţii întregi. (…)Oamenii, ce se află astăzi în capul guvernului, ocupîndu-se de uneltiri ale lor, şi nici decum de administraţia ţării, au distras toţi funcţionarii, de la mic pînă la mare şi chiar autorităţile comunale şi judeţene de la îndeplinirea datoriilor, ce le impun legile, spre ai întrebuinţa la scopurile lor demagogice, şi astfel întreaga administraţie a ţării a ajuns astăzi să fie o completă anarhie, şi autoritatea Puterii a dispărut cu totul.”
În 1859 aflăm că oraşele din tînărul principat moldo-valah nu erau “decît adevărate cloace, fără canale, fără pavaje, fără fîntîni, cele mai multe neluminate, cu poliţii rău organizate, trebuiesc să fie aproape refăcute. Într-un cuvînt totul este de organizat în această ţară, căci dacă sub raportul vieţii sociale, românii în timp de 26 de ani, au făcut progrese imense, nu este tot aşa cu civilizaţia reală; sub acest raport Valahia este încă în starea primitivă.” Pe de altă parte, “învăţămîntul public atît moral cît şi intelectual este aproape nul în Valahia. (şi aceasta pe cînd, moldoveanul C.Varnav obţinea un doctorat în medicină la Pesta – azi Budapesta -, în 1836!! El a fost primul român cu doctorat în medicină! n.m.) Judecătorul este cu totul scutit de a cunoaşte legile. Administratorul este lipsit cea mai mare parte a timpului de orice instrucţie, nu cunoaşte nici formele, nici regulamentele care conduc ţara. (Astăzi, unii care chiar o conduc, habar nu au ce fel de republică este România! n.m.) Preotul cufundat în cea mai neagră ignoranţă, nu a învăţat decît cîteva rugăciuni, cărora nu le cunoaşte nici chiar înţelesul şi pe care le spune fie pe dinafară, fie după carte pe care uneori nu o citeşte nici chiar cu înlesnire. Comersantul şi meşteşugarul nu au nici cea mai mică noţiune unul de comerţ, celălalt de arta sa. Locuitorii oraşelor şi satelor în general nu ştiu nici să citească nici să scrie.” Peste zece ani, situaţia era neschimbată. Aflăm că “ţăranii sunt cu totul în stare primitivă, viaţa lor casnică, morală şi materială, mijloacele barbare de care se servesc exclusiv în cultura pămîntului, starea mizerabilă a vitelor, mărturisesc îndeajuns gradul lor de barbarie în care se găsesc. (…)Pentru orice observator imparţial, ţara oferă astăzi cel mai trist spectacol. Nu mai e autoritate în guvern: fiecare magistrat, fiecare funcţionar administrativ, fiecare impiegat municipal, se crede liber să facă după capul său şi ministrul îl încurajează pe această cale, sau dacă vrea să-l împiedice numai poate, nu mai are acţiune asupra lui. De unde anarhia cea mai mare, de a lucra fiecare după buna sa plăcere. Învăţămîntul public este abandonat pînă într-atîta, că elevii în întruniri încurajate de profesorii lor, au mers, anul trecut(1868 n.m.), pînă a pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu” în timp ce “clerul este ignorant şi viaţa sa morală inspiră puţin respect în societate”. (A.D.Xenopol, «Nicolae Kretzulescu. Viaţa şi faptele lui (1812-1900)», Bucureşti, Socec&comp., 1915).
Nicolae Kretzulescu a făcut eforturi considerabile în lunga sa viaţă pentru modernizarea României iar aspectele descrise mai sus erau cunoscute din interior. Între 1859-1866 a fost în mai multe funcţii publice: Ministru de Interne, Ministru de Justiţie, de Culte şi de Instrucţiune Publică, Ministru de Finanţe dar şi Ministru de Agricultură şi de Lucrări Publice. Pentru domnitorul Carol I, Nicolae Kretzulescu a fost un valoros agent diplomatic la Berlin (1873-1878). Începînd cu 1879 îl aflăm ministru plenipotenţiar la Roma iar după proclamarea regalităţii, “fu strămutat la Petersburg, unde se bucură de simpatii preţioase”. Ultima sa misiune politică a fost aceea de “trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris între 1891-1893 unde, a negociat şi a semnat prima convenţie de comerţ între România şi Franţa. Retras în viaţa privată în anul 1893, Nicolae Kretzulescu a fost ales Preşedinte al Academiei Române în sesiunile 1895-1895, şi 1897-1898. România a putut atinge un nivel de viaţă comparabil în 1938 cu al Belgiei, datorită în primul rînd oamenilor care au reprezentat-o în circumstanţe dificile şi complexe.
adrian majuru
