Gellu Dorian
(Botoşani)
Scriitorul român (mai ales din ultimea perioadă) este extrem de
sensibil. Dar din rîndul acestora, criticul şi istoricul literar dau dovadă de
hipersensibilitate, dusă pînă la deformarea percepţiei asupra unei cărţi
sau a existenţei unui scriitor şi, mult mai grav, cînd este vorba de o istorie
a literaturii. Dacă pentru un critic acest fapt, ce ţine de receptare, este
aproape firesc (deşi şi el ar trebui să aibă informaţia de fond nu de formă
despre fenomenul literar din care îşi extrage cărţile despre care scrie, că
altfel, nu-i aşa, este „pe lîngă”, vorba unui critic reputat şi foarte
sensibil), pentru un istoric literar nu mi se pare deloc normal să aibă
preferinte, partipriuri, să fie părtinitor sau să aşeze în lucrarea sa scriitorii
după criteriul „afinităţilor elective”. Singurul istoric literar care a dat o
lucrare ce nu s-a bazat pe astfel de criterii, şi asta pentru că se ocupa de
literatura veche, este Nicolae Cartojan. Ceilalţi, de luat în calcul, de la G.
Călinescu pînă la recentul istoric literar de factură canonică, Nicolae
Manolescu, şi-au „degenerat” opurile cu ajutorul altor criterii, deşi unii
au ţinut cont în principal de cele valorice, decît de cele ce ar fi putut ajuta
la elaborarea unor lucrări corecte, nu neapărat exhaustive. Astfel
literatura română se vede vitregită, pînă acum, de o lucrare de gen, cum
ar fi o istorie a ei, corectă, generală, ilustrativă pentru o perioadă, aşa
cum însumează cea scrisă de Nicolae Manolescu, de „cinci secole”.
Existenţa unor lexicoane ar suplini acest lucru. Or, informaţia din aceste
lucrări, unele din ele incomplete sau aduse pînă la un anumit punct, cum
este cel coordonat de Mircea Zaciu, ar fi putut oferi puncte de plecare
pentru acei istorici literari care s-au încumetat să scrie „istoria literaturii
române”, fie, unii scriind-o „de la origini pînă în prezen” (G. Călinescu,
care a şi creat un model greu de continuat, fiind acolo vorba şi de un
talent narativ de excepţie), fie, alţii scriind cîte o istorie „ de azi pe
mîine” (Marian Popa, care, deşi a încercat să adune cele mai multe
nume, mai toate comentate de la un rînd la pagini întregi, a ratat-o prin
tratarea superficială şi la zeflemea a celor mai multe nume luate în
discuţie, cu informaţii eronate, după ureche sau din surse necredibile),
ori unii, cu abordări generose pentru unii autori şi eliptice şi expeditive
pentru alţii, scriind o „istorie a litraturii contemporane” (Alex. Ştefănescu,
care a dovedit har în relatarea despre unii scriitori şi operele lor, cu
analize savuroase şi pline de amănunte, dacă nu picante, măcar
interesante, dar şi laconism şi ironie fără sens in tratarea altor scriitori,
ignorînd cu bună ştiinţă mai bine de jumătate din viaţa literară de la noi
– or un istoric al literaturii contemporane, tocmai despre această viaţă
trebuie să ţină cont, cu bunele şi relele ei), sau „o istorie critică a
literaturii române” (N. Manolescu, poate cel mai apropiat de G.
Călinescu, prin forma prezentării, nu şi prin fondul analizei fenomenului
literar românesc, acordînd disproporţionat atenţie etapelor istorice, mai
mult pentru literatura veche, clasică, interbelică, parţial post-belică şi
extrem de selectiv, puţin de tot, pentru cea contemporană, şi aici, cu
clare afinităţi elective, părtiniri şi cu obiectivitate discutabilă). Alte
istorii ale literaturii, cum, ar fi cele ale lui E. Lovinescu, Al. Piru ori Ion
Rotaru, sunt fie foiletonistice, pe perioade restrînse sau pe genuri, fie
deficitare prin informaţii sau tente polemice inutile în astfel de lucrări.
Nu conosc lucrarea lui Al. Cistelecan. Pe cînd cea a lui Ioan Holban, în
curs de elaborare şi cu publicarea unor volume, pare a fi şi ea o antologie
de cronici literare, portrete critice ale unor autori, cu o selecţie aleatorie
sau preferenţială, care, se simte, nu va ilustra fenomenul literar românesc
contemporan, ci doar eşantioane care nu au între ele liantul pe care
trebuie să-l deţină o lucrare corectă de istorie literară. Sunt şi alte
încercări de cuprindere generală a unor genuri, cum ar fi Istoria poeziei
româneşti a lui Mircea Scarlat, întreruptă de dispariţia autorului, sau cea
începută de Radu G. Ţeposu, şi ea nedusă la bun sfîrşit de tragica
dispariţie a acestuia. Gheorghe Grigurcu, la această oră, dacă nu ar avea
şi el părtinirile, altfel omeneşti, este, poate, singurul critic literar care, ca
istoric literar, ar fi capabil să dea o istorie a poeziei româneşti
contemporane. Mai sunt istorii, şi ele incomplete, ale dramaturgiei
româneşti, unde selecţiile ţin de gusturile celor ce le fac. Şi, înainte de a
spune şi cîteva lucruri despre dicţionarele literaturii române, care, firesc,
sunt antecamerele istoriei literaturii române, aş vrea să amintesc aici şi
încercarea de istorie monumentală a literaturii române, pe care Laurenţiu
Ulici o anunţase odată cu apariţia unuia din cele şase sau şapte volume
proiectate, cel despre promoţia şaptezeci din care făcea parte, lucrare în
care îşi propunea să facă, piramidal, o ierarhie, evident subiectivă, a
scriitorilor români contemporani. Poate că aici ar fi greşit, pentru că
ierarhiile făcute în timpul vieţii scriitorilor, în afara faptului că nasc
patimi, dispute inamicale etc., că, nu-i aşa, scriitorul român este foarte
sensibil, nu sunt valabile şi dezvăluiesc slăbiciunile celor care le fac, şi
mai puţin valoarea acelor scriitori trataţi astfel. Însă nu am avut norocul
să avem o astfel de istorie a literaturii române, în schimb avem, după cum
am văzut, tot felul de istorii care, din păcate, nu ţin cont de literatura
română în ansamblul ei, ci pe porţiuni, secveţe, grupuri, fenomene, ceea
ce, în privirea altor receptori din afara ei, îi conferă un fond sărac,
incoerent, neinteresant, invalid.
Ceea ce s-a făcut într-un fel bine este în domeniul lexicoanelor,
dicţionarelor care au izbutit, în proporţie de peste 90%, să adune
informaţii, unele complete, alte incomplete, despre scriitorii români. Aici,
în top trebuie aşezat dicţionarul Academiei Române, coordonat de Eugen
Simion, care, şi el, dacă nu ar fi ierahizat scriitorii, ceea ce nu se face
într-un dicţionar, ar fi putut demonstra că este criticul şi istoricul literar
fără patimi şi prejudecăţi. De această meteahnă n-a scăpăt nici dicţionarul
coordonat de Mircea Zaciu, din echipa căruia s-a desprins Aurel Sasu,
care, la Paralela 45, a dat lexiconul cel mai apropiat de ceea ce trebuie să
fie o astfel de lucrare. Însă a avut şi el mici datorii de plătit pentru unii
scriitori, care, de altfel, nu ar fi trebuit incluşi decît cu datele biobibliografice
şi nu cu comentarii largi despre cărţile lor. În fine, un
dezastru din acest punct de vedere, este recentul dicţionar încropit de
diletantul Boris Crăciun, dicţionar care cuprinde peste 1.500 de scriitori
din toate timpurile, cu informaţii hilar comentate, ca de exemplu, în cazul
lui Ion Creangă, despre care se spune, la final, că, citez din memorie, „…a
murit în ajunul Anului Nou, şi prietenii aflînd despre moartea acestuia, lau
aşezat în sicriu.”. Vă daţi seama cam ce poate fi un astfel de decţionar,
făcut pentru satisfacţia unor veleitari care se bucură că sunt însumaţi între
copertele unei lucrări alături de Eminescu, Creangă, Caragiale,
Sadoveanu şi aşa mai departe. Un dezastru!
Nu este treaba unui scriitor să fie inclus într-o istorie a literaturii
române. Treaba aceasta este a istoricilor literari care trebuie să
urmărească fenomenul în tot ansamblul lui, în timp ce treaba scriitorului
este să scrie bine şi să se facă prezent în viaţa literară. Însă trăim un
fenomen grav, din punctul de vedere al privirii istoricului şi criticului
literar contemporan, incapabil dar nici dornic de a cuprinde totul, şi
anume acela că în România trăiesc şi scriu scriitori de limba română, care
nu fac parte din literatura română. Excluderile, prin ignoranţă, crează un
hiatus peste care cu greu se poate reconstitui întregul. Sunt amintit şi
analizat parţial în unele istorii scrise ale literaturii române. Evident că nu
pot spune eu cum aş dori să fiu prezentat sau cum să se scrie despre
mine. Aş dori, dacă s-ar putea şi dacă s-ar respecta criteriile de valoare,
să fiu citit cu atenţie, cu răbdare, în aşa fel ca, prin eliminarea
prejudecăţilor, să se poată spune lucruri corecte despre cărţile mele. Fac,
însă, parte din istoria vie a literaturii române, concrete, şi asta nu mi-o
poate contesta nimeni. În rest, scriitorii, fie poeţi, fie prozatori, fie
dramaturgi, critici şi istorici literari, cu toţii fac parte din istoria literaturii
române pe care, cîndva, cineva ar trebui să o scrie, în aşa fel ca literatura
română să se bucure de aceeaşi, proporţională, cunoaştere ca literaturile
celorlalte ţări unde istoricii nu sunt duşmanii scriitorilor şi nici invers.
