Şerban Codrin
(Slobozia)
Sper să fie extrem de binevenită aceasta anchetă literară prin
multitudinea ideilor avansate. Istoria şi adevărul sunt nişte domenii prea
labirintice, prea complicate, care niciodată nu au mulţumit pe toată
lumea, de aceea este benefic să medităm cât mai des la conţinutul lor şi
să ascultăm puncte de vedere cât mai diverse, pentru a căuta un centru de
interes.
Atunci când şi-au proiectat monumentele istorico-literare, pe tot
parcursul cercetării şi al redactării, mai apoi, mereu şi mereu până în
amurgul vieţii lor, toţi aceşti savanţi, profesori, critici literari, în orice
caz, literaţi profesionişti, au avut un singură înaltă ambiţie, să scrie o
istorie a literaturii române în numele adevărului. Unul dintre primii
pionieri a fost Vasile Gr.Pop, autor al unui “Conspect asupra literaturii
române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică”,
Bucureşti, 1875. L-a urmat clubul tuturor celorlalţi, probabil alcătuit din
truditori luminaţi de aceeaşi nobleţe, de la Nicolae Iorga, Nicolae
Cartojan, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Şerban
Cioculescu, Vladimir Streinu la Al. Piru, Dumitru Micu, Ion Negoiţescu,
Mihai Deaconescu, Ion Rotaru, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu,
Eugen Simion, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici şi, fără a epuza nici pe
departe, îndrăznesc să mă opresc cu enumerarea la Marian Popa. Nu
lipseşte din rafturile universitare nici “Istoria anecdotică a literaturii
române” de Florentin Popescu, nici “Istoria secretă a literaturii române”
de Cornel Ungureanu. Probabil cineva se gândeşte şi scrie, în cunoştinţă
de cauză, o “Istorie ezoterică a literaturii române”, alţii proiectează istorii
sociologice, istorii economice ale literaturii, pentru că plaja de
imaginaţie a savantului danubiano-pontic este infinită.
Unele dintre istoriile noastre literare sunt scrieri cu adevărat
megalitice, ciclopice, faraonice, sau, pentru a folosi un epitet al lui Ion
Rotaru, referitor la „Istoria” lui Marian Popa, titanice. Diagnostic perfect,
unii autori au realizat opere impresionante, enciclopedice,
atotcuprinzătoare istoric-cultural-estetic-sociologic, precum o această
personalitate cu totul impresionantă care este Marian Popa. “Divinul” G.
Calinescu are plăcerea absolutului, aşadar ne oferă în „Istoria” sa nu
numai o cronologie, o ierarhie şi multe judecăţi pertinente de valoare, ci
ne umple cu abundenţă tava cu amănunte inutile despre orice şi oricine,
rudeniile scriitorilor, cumătrii şi încrengături, aplicând fără cusur formula
cine era încurcat cu cine, face justiţie şi injustiţie, dă afară din patrimoniu
pe cine doreşte, fie poeţi, prozatori sau dramaturgi, căftăneşte pe alţii,
ceea ce nu înţelege amendează drastic, nu-l întrece nimeni în
omniscienţă, este un portretist inegalabil, ridiculizează cu răutate,
permiţându-şi abuzuri intelectuale flagrante şi te aruncă, pe tine cititor
mai mult sau mai puţin familiarizat cu Panteonul şi dependinţele
biografice, într-o junglă perplexă, unde nu mai deosebeşti pădurea de
copaci, loc ideal să te rătăceşti şi, obosit, să găseşti repede rezolvarea:
închizi megaceaslovul şi-l aşezi cu nădejde pe raftul cel mai de sus.
În faţa unui atât de impresionant volum de muncă intelectuală, te
întrebi: ce şi-a propus să rezolve toată această bibliotecă de
megastructuri, numite istorii literare? Ele se referă la produsele poetice,
romaneşti, dramatice din evul mediu românesc, din secolul XVIII, din
secolul XIX, din secolul XX. Iată-ne în secolul XXI. Aşadar, automat, nu
ne gândim decât la noile viitoare istorii literare, bineînţeles, din viitorul
cât mai apropiat încolo.
O întrebare, probabil, absurdă: poate fi scrisă/redactată o istorie
literară? Dacă da, de ce? Dacă nu, cu atât mai mult, de ce? Alte întrebări:
ce este o istorie literară? Cine o redactează? Cum se redactează? Încape o
istorie literară într-o carte de 5oo de pagini sau pretenţiile sunt cu mult
mai mari?
Au francezii istorii literare? Răspunsul este afirmativ, dar… În
ograda lor ne aruncăm mereu ochii peste gard, nu numai din admiraţie, ci
şi din spirit imitativ, să nu pierdem vreo tendinţă a modei de ultim
moment.
Francezii, germanii nu s-au grăbit să-şi redacteze istorii literare
“de la începuturi până în prezent”. Cum nu-i bănuiesc de modestie, nu-mi
rămâne decât să caut alte cauze. Probabil că, inteligenţi, nu numai harnici
şi ambiţioşi, au întrevăzut imposibilitatea. Pentru a nu greşi flagrant, au
ales periodizarea, pe secole, pe curente literare, pe specii literare.
“Istoria litaraturii italiene” de Francesco de Sanctis (luată de
George Călinescu de model), nu se pierde în amănunte. După
introducerile de rigoare şi după primii autori, dedică capitolele III-VII
creatorului fundamental, Dante Alighieri (veacul XIV), apoi, într-un stil
concis, analitic, portretizează prin operă poeţii, prozatorii, dramaturgii
celorlalte secole, până la contemporanitatea istoricului (capitolul XX).
Şapte sute de ani de literatură încap în mai puţin spaţiu tipografic decât
are nevoie să divagheze George Călinescu pentru două sute de ani, iar ca
număr de autori, criticul italian este absolut inferior. O concluzie se
impune: Francesco de Sanctis este esenţializant, navighează ca un mare
amiral din capodoperă în capodoperă, pentru că are de unde, aşa că îşi
permite erori (ignoră poezia lui Michelangelo, considerat astăzi cel mai
mare poet italian al secolului al cincisprezeclea), ceea ce nu este cazul
pentru istoricul şi criticul nostru, care trece cu superioritate peste secolul
al XVIII, minimalizând autori fundamentali precum Dimitrie Cantemir şi
Ion Budai-Deleanu, tocmai pentru că nu are de unde.
În literatura germană situaţia se repetă. Friz Martini a redactat o
istorie minimală a literaturii germane, din secolele V-VI până în preajma
anului 1960 (aproximativ 1400 de ani de literatură într-o carte de
aproximativ 600 de pagini). Capitole speciale dedică numai lui Goethe şi
Schiller, dar inventariază, analizează, nu uită nici o culme, de la autori cu
un singur text scurt, dar fundamental, până la giganţi cu opere complete
sau abia în curs de afirmare (Heinrich Böll, Gunter Grass). În schimb
literatura germană abundă de istorii parţiale, pe secole, pe curente
literare. Aproape imdediat după căderea Zidului Berlinului (1989), s-a
tipărit o istorie a literaturii germane din epoca proletcultistă (1933-1989)!
Ce aveţi de spus despre marea eficienţă a neamţului? De fapt, avea totul
fişat, redactat sau gata de publicare, într-un caz ori altul.
Situaţiile sunt identice în literaturile engleză, americană, unde
lipsesc construcţile totale şi totalizante.
Să ne întoarcem la literatură română, mai tânără, mai puţin
abundentă. S-a încercat realizarea unor istorii literare parţiale, cu virtutea
de a fi mai amănunţite, de a evită selecţia cea mai dură, numai din
capodoperă în capodoperă. Fatalitatea a făcut ca unele proiecte să rămână
nefinalizate. “Istoria poeziei româneşti” de Mircea Scarlat s-a întrerupt
prin moartea autorului şi prin lipsa vreunui continuator. “Istoria literaturii
române moderne” de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu
acoperă numai o parte a secolului XIX, de la Vasile Cârlova la primii
poeţi moderni, Traian Demetrescu sau Ştefan Petică. În centrul
proiectului se află Societatea Junimea, revista Convorbiri literare şi marii
ei creatori. “Istoria literaturii din Dobrogea” de Enache Puiu a rămas
neterminată, din aceeaşi cauză fatală, dispariţia autorului. Încercarea
poate fi un bun exemplu de istorie literară parţială dedicată unei provincii
istorice, idee excelentă, de urmat. În ultimă instanţă, “Geneza şi structura
poeziei româneşti în secolul XX” de Aureliu Goci poate fi considerată o
introducere în istoria genului liric din perioada menţionată. La fel, se
încearcă istorii ale literaturii dramatice româneşti, istorii ale romanului.
Am dori ca proiectele să fie finalizate, cu bibliografii cât mai complete,
cu omisiuni, la fel, cât mai neglijabile.
Totali şi talizanţi, mulţi dintre istoricii noştri literari nu au
rezolvat încă dilema începuturilor: de unde pornim? De la Ovidiu exilat
la Tomis, la la Ioan Casian şi Niceta din Nemesiana sau de la „poeţii
văcăreşti”? De la Mioriţa, compusă de fapt de Vasile Alecsandri, sau de
la aproapele necunoscutele “Istoria ieroglifică” şi “Ţiganiada”? De la
Nicolaus Olahus în corespondenţă cu Erasmus din Roterdam, sau de la
“Învăţăturile lui Neagoe Basarab”, manuscris în limba slavonă, limbă
care, nu-i aşa, ne aminteşte de robia rusească?
După ce Nicolae Iorga a început să publice istoriile sale literare, a
fost ironizat. Ce literatură română o mai fi existat în secolul fanariot, în
secolul uniaţilor ardeleni? Nici nu se putea naivitate mai mare. Hotărât
lucru, istoricul atoateştiutor nu era în toate minţile. Şi totuşi Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir şi întreaga Şcoala Ardeleană cu “Ţiganiada” lui Ion
Budai-Deleanu (1760-1820) îi dădeau dreptate. Nu avem o istorie a
literaturii române din secolul XIX? Nicolae Iorga a scris una extrem de
consistentă, dar n-a avut urmaşi, să mai redacteze una, două, afară de o
are excepţie. Nici secolul XX nu are o istorie literară numai a sa. Nu
avem multe şi acest fapt este dureros, dar proiectele noastre abundă,
unele sunt chiar realizate. Ce ne lipseşte? Se afirmă că orice istorie
literară este imperfectă, este nedreaptă în evaluarea multor scriitori,
bineînteles, mai ales contemporani. Dar cât de drepte sunt istoriile
noastre literare cu scriitorii de ieri, de alaltăeri? Cei mai nedreptăţiţi
scriitori români se numesc Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu. De
ce? Domnitorul moldovean a fost editat academic, parţial a fost tradus
din limbile turcă, greacă, latină, prin vrednicia lui Dan Horia Mazilu şi a
altora, dar încă lipsesc biografiile, monografiile, analizele operei, ediţiile
de popularizare, ba chiar unele rescrieri, prin actualizarea vocabularului
arhaic.
Situaţia lui Ion Budai, cel mai mare poet român din secolul XVIII,
echivalentul lui Eminescu şi a lui Arghezi din secolele următoare, este şi
mai dificilă. Lipseşte cel puţin o biografie, pentru că nu s-a învrednicit
nimeni să o scrie până acum, la 250 de ani de la naşterea scriitorului. În
zadar se editează “Ţiganiada” (varianta a doua), pentru că nu găseşte
cititori, comentatori, analişti. Este paradoxul acestei capodopere, cea mai
importantă din tezaurul poeziei româneşti. Trebuie defrişate alte căi de
apropiere de impozantul monument, care ar fi făcut cinste literaturilor
franceze engleze, italiene, germane, toate la un loc. O posibilitate ar fi
traducerea din limba română latinizantă în limba română literară actuală,
în proză, în versuri. Primii paşi s-au făcut, am încercat ceva, “Ion Budai-
Deleanu. Ţiganiada. Un poem în proză de Şerban Codrin”, dar poate mai
apar idei noi. Alţii se opun rescrierilor, probabil pe bună dreptate, dar se
aşteaptă rezolvări, deoarece prilejuri de reproşuri se găsesc din
abundenţă.
Exemplele pot continua, probabil, mult şi bine. Nu de binevenite
istorii generale duce lipsă literatura română, ci de tipărirea scriitorilor în
ediţii filologice, critice, de la Cantemir la Leonid Dimov şi Stefan Aug.
Doinaş, pentru a da un exemplu între două margini temporale. Câţiva
creatori contemporani au mai avut sau mai au noroc, Editura Academiei,
Editura Polirom se dovedesc parţial providenţiale pentru unii, uituce
complet pentru alţii.
Ne lipsesc antologiile de poezie pe secole, pe curente literare,
antologii realizate competent, fără flagrantele lipsuri. Se pot edita
antologii cu texte comentate, ceea ce nu am întâlnit încă în preocupările
criticilor noştri literari.Este evident, cu cât mai multe antologii de poezie
contemporană cu atât mai puţine omisiuni derutante, antologii simple sau
cu comentarii dedicate inclusiv grupurilor/grupărilor literare.
Probabil că “Dicţionarul general al literaturii române” realizat sub
auspicile Academiei Române de un grup de cercetători sub conducerea
academicianului Eugen Simion este cea mai completă “istorie a
literaturii” noastre, din interiorul şi exteriorul hotarelor. Omisiunile par
minime, ba se lucrează, am auzit, la Institutul de Filologie Română
“Alexandru Philippide” de la Iaşi, sub supravegherea profesorului Dan
Mănucă, la o nouă ediţie completă şi actualizată, pe cât omeneşte este cu
putinţă.
“Dicţionarul bibliografic” de Aurel Sasu este, de asemenea, o
realizare valoroasă din multe puncte de vedere.
Nu este obligatoriu ca un scriitor să fi intrat în sumarul Istoriilor
contemporane ale lui Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu (partea finală
a propunerii), Ioan Holban sau Al. Cistelecan, drepte/nedrepte în limitele
lor ca lucrări de autor, care este obligat să facă o selecţie după criterii
proprii. Istoria lui Marian Popa, cea mai amplă, diversă ideatic şi
problematic, un fel de jurnal viu al literaturii din perioada comunistă,
este, în acelaşi timp, şi cea mai bogată în ceea ce priveşte numărul
scriitorilor acceptaţi, câţiva beneficiind de prezentări aproape
monografice.
Altceva ar trebui să nu lipsească din bibliografia tuturor autorilor
importanţi: una sau mai multe monografii. De bine, de rău, creatorilor
deja omologaţi până la mijlocul secolului XX li s-a dedicat cel puţin o
monografie. Pentru autorii omologaţi/neomologaţi, dacă se încadrează în
doua jumătate a secolului XX, începe să apară necesitatea redactării unor
monografii, nu propun vreo listă de nume, tocmai pentru a nu crea alte
nedreptăţi, dar absolut toţi poeţii, dramaturgii, prozatorii, eseiştii
valoroşi, criticii de amploare, mai ales scriitorii cu opera încheiată, pe
lângă editare, au neapărată nevoie de aceste analize cât mai complete,
profesionale. “Îngerul cu cartea în mâini” de Alex. Ştefănescu este întrun
anumit fel o antologie comentată dedicată lui Nichita Stănescu. Deci
se poate. De ce bunul exemplu nu devine molipsitor?
Întreb fără a aştepta vreun răspuns: i s-a dedicat vreo monografie,
vreo analiză serioasă autorului “Levantului”, poetului căftănit cu toate
onorurile şi reeditările, prozatorului lăudat şi tradus în limba suedeză şi
prin ţări cât mai apropiate de patria Premiului Nobel? Aşadar, în jurul
Levantului este marketing sau valoare, reclamă comercială de librărie sau
un capitol important de literatură, înainte de a deveni capitol de istorie
literară? Să nu înjugăm boii dinapoia căruţei.
Apariţia numelui unui poet sau prozator într-o istorie literară nu
este un ideal, nici o mândrie personală. Erorile abundă la Călinescu,
Lovinescu, ca să nu mai lungesc lista. Ideal este ca scriitorul să-şi
compună opera. Dacă reuşeşte, bine, va avea un loc, undeva, dacă nu,
degeaba se străduiesc istoricii literari, criticii, prietenii, nu contează cine,
să umple cu paie o păpuşă gonflabilă.
O istorie literară are un canon pentru epocile trecutului, canon
care se realizează în timp, după numeroase încercări şi tatonări,
nicidecum după capricii momentane şi de conjunctură. Se poate inclusiv
aşa, conjunctural, dar nu se ajunge departe, făcătura, falsul ies repede la
suprafaţă, ca spurcăciunea deasupra apei.
Îmi vine să cred că Ion Negoiţescu nu şi-a finalizat proiectul
istoriei sale, nemaicompletându-l cu un al doilea volum, tocmai pentru a
evita capcanele literaturii contemporane.
Este prea devreme să susţin că aş avea vreo problemă personală în
raport cu istorile literare. Nu am nemulţumiri, nu invidiez pe nimeni,
vorba bătrânului Oedip, totul este bine. Mă pot considera un autor
remarcat, mai rău, de Ion Rotaru, mult mai analitic şi mai nuanţat de
Marian Popa. Mi s-au dedicat două monografii, “Şerban Codrin sau
aventura unui poet occidental într-o grădină zen “ de Ion Roşioru (2002)
Eseistul a mai dedicat o monografie lui Marius Tupan. O altă carte ar fi
“Merii în floare. Eseu despre structura poeziei lui Şerban Codrin” de
Violeta Basa (2002).
Sunt prezent, cu o bibliografie fatal parţială, în dicţionarele
literaturii apărute după anul 2000, dar complet ignorat în cele anterioare.
La fel, nu am fost selectat în antologii înainte de 1989, întrebaţi-i pe
distinşii antologatori: chiar de ce? Eu ştiu şi mi-e jenă să răspund în locul
dumnealor, ieri colaboraţionşti înflăcăraţi, convertiţi mai apoi la
democraţie.
Preocupările mele încearcă să meargă în alte direcţii: să-mi duc
până la capăt proiectele, să-mi editez lucrările, că mai rău decât lui Ion
Budai-Deleanu n-o să-mi fie, tocmai mie, care am încercat să repar puţin
din nedreptăţile, care s-au făcut şi încă se fac probabil celui mai mare
poet român. Să mă ierte Mihai Eminescu, dar Ion Budai este altceva, aşa
cum nici marele singuratic de la Lemberg nu este Mihai Eminescu.
Fiecare, în secolul său şi în creaţia sa, a încercat să atingă absolutul şi
chiar a reuşit.
Opera unui scriitor primează înaintea părerilor unui istoric şi
critic literar, avizat întotdeauna, dar modelat de diferite concepţii,
realităţi sau relaţii. Dacă există creaţia, oricât de ascunsă pe raftul unei
biblioteci cu cheile pierdute, orice s-ar întâmpla, în afară de sfârşitul
lumii sau de dispariţia cărţilor prin foc sau altă calamitate, opera face
parte, oricum, din istoria literaturii.
