Nu văd ciinii. Nu-mi pasă. Dar aseară m-a muşcat un ciine. Treceam pe stradă si a sarit pe glezna mea. Din ploaie, din şanţ, din iarba pîrlită a lui octombrie. Doar aşa cred în măsuri radicale. Trebuie daţi la hingheri. Trebuie terminaţi. Nu-i mai înghit. M-a luat tremuriciul. Moarte javrelor! Dacă stau şi gîndesc, javra era în mine. Mă bîntuia, urmărea, tîmpea cu privirea ei miloagă. Fiara eram eu. Eu m-am muşcat aseară. Eu am chemat urletul, spaima, colţii. Nu, nu vreau să asist la genocid, nu dau eu telefon la hingheri, dar nu-i mai vreau pe stradă, n-am chef să-i văd şi să mă înfricoşez. Şi, uite, mi-a hărţuit bunătate de crac de pantalon, frumuseţe de şoseată, minune de pantof. Ce meschin sînt, dar mă dor şoseata, pantalonul, gheara lui în pulpa mea. Mă doare javra, dar o vreau săpun. Aşa gîndesc. Aşa am zis. Eu sînt de vină cu indiferenţa mea de ani. Eu i-am creat. Eu. Eu! Eu?
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi