În tradiţia proiectelor de recuperare a
istoriografiei noastre literare, pe care şi le-a
impus încă de la apariţie (şi are deja mai bine
de un deceniu de existenţă!) Editura Crigarux
din Piatra-Neamţ – a cărei coordonare /
consiliere şi-a asumat-o Cristian Livescu – se
înscriu câteva evenimente reale, unele dintre
ele apărute chiar în seria „Biblioteca Ion
Creangă”: studiile scrise de Al. Piru, N. Iorga,
Vasile Lovinescu ş.a. (cărora li se adaugă şi
retipărirea ediţiei de Opere, îngrijită de G.T.
Kirileanu). În acelaşi sens, cea mai recentă
producţie o constituie volumul Ion Creangă de
Vladimir Streinu (Ed. Crigarux, Piatra-Neamţ, 2010; „Seria Biblioteca
Ion Creangă”, 155 p.; ediţie critică, studiu introductiv, note şi tabel
cronologic de Cristian Livescu). Sunt reunite aici: micromonografia
postumă dedicată humuleşteanului, apărută în 1971 şi, în Addenda,
diverse articole şi fragmente pe care Vladimir. Streinu le-a scris despre
Ion Creangă de-a lungul vremii, extrase din „Pagini de critică literară”,
vol. I-V, 1968-1977.
Trebuie spus de la început că, în exegeza operei marelui clasic,
după contribuţiile lui Jean Boutière (1930) şi G. Călinescu (1938), studiul
lui Vl. Streinu rămâne cel mai important (măcar până la investigaţia de
tip ezoteric pe care o va realiza V. Lovinescu). Şi asta se întâmplă din
cauza schimbării de perspectivă, a anti-biografismului proferat explicit de
critic: „Căci o biografie, cât de pitorească să fie ea, prezentată numai ca
atare, fără a fi coordonata unei anumite opere, interesează cel mult
anecdotic. Stăruinţa devine viciu sau, mai rar, operă de artă. De altfel,
legenda tuturor oamenilor pitoreşti este fărâmicioasă, dacă arta nu vine so
fixeze. Pe alt plan social, moral şi estetic, decât Creangă aşa au fost
mulţi, cum era acel Vacher, celebru odată în cercurile dadaiste ale
Parisului, sau <père Bretagne>, pitorescul bătrân din Douai al lui
Rimbaud, cum era <prinţul> artei româneşti de până la 1916, vestitul
Bogdan-Piteşti, ca şi regele cafenelelor bucureştene, până mai de curând,
Aurică Braţu. Cine dintre criticii literari s-a dedicat sau s-ar dedica
studiului vieţii lor, care abia mai pâlpâie în câţiva contemporani? Un
Creangă fără opera ce i se cunoaşte, pe cine ar fi mai interesat? Fireşte,
pe contemporani, dar apoi – mai pe nimeni…”. În consecinţă, Vl. Streinu
îşi propune să intreprindă o (re)valorizare estetică a operei lui Ion
Creangă, care să justifice interesul faţă de biografia lui.
Interesant însă e faptul că porneşte această reconsiderare a lui Ion
202
Creangă tocmai printr-o incursiune relativ biografică, adică printr-o vizită
la Humuleşti, în vara lui 1959 (împrejurările călătoriei, expuse în
cuvântul introductiv al lui Cristian Livescu, sunt ele însele un detaliu de
istorie literară care merită cunoscut). De aici încolo, însă, fără să elimine
amănuntul biografic, Vl. Streinu începe o demonstraţie a felului în care
acesta trebuie folosit în interpretarea operei, ca ţintă prioritară a
demersului critic. Asta îl şi îndreptăţeşte pe editorul nemţean să-şi
intituleze studiul însoţitor al micromonografiei recuperate acum „Ion
Creangă, <portretul din operă>, în viziunea lui Vladimir Streinu”, unde
conchide: „Este aici omul biografic, migrând vizibil şi spectaculos spre
omul din operă, deşi ambele personaje rămân distincte, spre deosebire de
G. Călinescu, unde ficţionalul învăluie ca o vrajă cele două chipuri,
amalgamându-le trăsăturile. Vladimir Streinu propune un Creangă al său,
primitiv şi tinzând spre sferele intelectuale, proiectat ca obârşie pe
dealurile Ozanei, dar totodată desprins din scriitură, cu câteva cuntururi
care-i definitivează locul între clasici…”.
Nu pot să închei această scurtă semnalare fără a menţiona
exactitatea cu care Cristian Livescu urmăreşte, şi în acest caz, rigorile
unei ediţii critice, în afara pertimentului „Cuvânt introductiv”, comparând
cu acribie variantele textului de bază, remarcând schimbările şi adăugând
explicaţii („notele editorului” devin astfel încă o sursă bogată de
informaţii), alăcătuind cronologii şi bibliografii etc. (Emil Nicolae)
