Spectacole de Radu Afrim la Teatrul Tineretului
Suntem mai nebuni decît credem!
La un interval de timp aproape „sabatic” (v. Ocean Cafe, 2000),
Radu Afrim a revenit la TT. „E o adevărată bucurie că l-am prins /
convins să lucreze aici” recunoaşte Liviu Timuş, directorul teatrului din
Piatra-Neamţ. Urmărind ce şi cum a făcut Radu Afrim prin alte părţi, nu
trebuie să ne mire propunerea pe care o avansează: Povestiri despre
nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka. Avem un text dur
(însă nuanţat), serios (cu oaze de umor mai degrabă grotesc), actual (în
măsura în care nevrozele constituie un fenomen pe cale de globalizare) şi
un autor cel puţin interesant. Să o luăm invers…
Cunoscut în Cehia dar nu numai, Petr Zelenka (n. 1967, la Praga)
e aşezat, uneori, în linie cu Bohumil Hrabal şi Milan Kundera. Iată
reacţia lui la o astfel de situare: „E de-a dreptul ridicol să fiu comparat cu
Hrabal. E un scriitor aşa de mare… În ce-l priveşte pe Kundera, ştiţi deja
ce gândesc despre el (cu ocazia unei reuniuni de la Institutul de Teatru
din Varşovia, l-a caracterizat drept „idiot”! – n.m.). Am recunoscut că e
posibil să mă înşel şi am încercat să citesc Imposibila uşurătate a fiinţei
– roman care nu a fost publicat în Republica Cehă, la cererea expresă a lui
Kundera – şi mi-a fost imposibil. Atunci am declarat că el nu face decât
să ne înşele şi că e pur şi simplu un imbecil! Kundera plagiază alţi autori
şi le fură ideile. Nu e flagrant?.. Din punct de vedere strict tehnic,
romanele sale sunt bune. ştie foarte bine să combine lucrurile pentru a
păcăli lumea ca să spună orice despre el şi, în acest sens, nu i se poate
nega o oarecare onestitate.” Aici ar mai fi de adăugat un singur lucru,
referitor la opiniile dramaturgului despre intelectualii din jurul lui, în
general: „Problema cu intelighenţia cehă este că membrii ei sunt cu totul
lipsiţi de inteligenţă!” (precizez că toate afirmaţiile lui P. Zelenka sunt
extrase dintr-o discuţie cu jurnalista poloneză Natalia Sosin, sosită la
Praga acum douâ primăveri pentru a-l intervieva pe dramaturg / regizor,
înainte ca el să plece spre Cracovia, unde urma să monteze un spectacol).
Aşadar, putem deduce cum se raporteză Petr Zelenka la literatura cehă
contemporană, confirmînd concluzia Nataliei Sosin: „Opera lui e
caracterizată de solitudine, tristeţe şi exigenţă identitară.”
În distribuţia piesei montate de Radu Afrim la TT avem şi un
travestit, şi o dementă senilă, şi un pervers, plus o grămadă de complexaţi
/ frustraţi şi de borderlines! Am încercat să detectez un personaj cât de
cât normal (între cele 11 umane – nu o socotesc aici şi pe căţeluşa
Loulou) şi abia am descoperit-o pe tânăra Johanna care, deşi dezamăgită
sentimental, încă se menţine pe linia de plutire. În rest, într-adevăr, numai
solitudine (a nu se confunda cu „singurătatea”), tristeţe şi incertitudine
identitară. De unde vin toate astea? Aşa sunt tinerii din Cehia? Petr
Zelenka răspunde: „Nu cred. E ceva comun tuturor europenilor… Am citit
undeva că 85% dintre bengalezi se declară fericiţi faţă de numai 35%
dintre germani. Dar asta nu spune nimic. Căci, peste toate, ce înseamnă
să fii fericit? Sunt convins că puterea noastră de a influenţa cursul
lucrurilor e derizorie. Eu nu ader la acele teze după care indivizii dotaţi
cu personalitate accentuată ar putea schimba faţa lumii. De aceea
personajele mele sunt indiferente la tot ce le înconjoară.” Şi tristeţea de
unde vine? „Din înclinaţia de a reflecta la viaţa şi la eşecurile noastre sau
din constatarea că ne lipsesc cei apropiaţi ori că sunt morţi – asta ne face
trişti. Ca fiinţe umane, suntem predispuşi să ne gândim la aceste lucruri.
Iată de unde vine tristeţea lumii.” Or, Petr Zelenka îşi extrage personajele
din această lume. Alege sau nu are de ales? „Hazul e că spectatorul
asociază fiecare personaj cu propriile fobii. Câteodată am întâlnit oameni
bizari care, ulterior, mi-au inspirat câteva personaje. Pe de altă parte, eu
sunt cel care le creez, în toate piesele.”
Realitatea e că, dacă am avea răgazul şi forţa să ne detaşăm o
vreme de contrângerile cotidianului, scrutându-l de la distanţă, am
rămâne cu impresia – din ce în ce mai pregnantă – că trăim / locuim, de
fapt, într-o clinică. Fie ea cât de uriaşă / globală! Iar într-un asemenea
spaţiu contează proporţia: vectorii deviaţiilor psihice fiind mai numeroşi,
ei vor imprima imaginea dominantă a acestei lumi. Situaţie în care
„problema” artistului e să deceleze cazurile şi să le trateze / prelucreze /
transfigureze într-un proiect. (Mai ales că, astăzi, materia brută a unor
astfel de proiecte artistice reprezintă o concurenţă serioasă, de vreme ce
agendele editoriale sunt pline de „cazuri neobişnuite” livrate de terapeuţi
– şi nu e vorba numai despre Edit. Trei, oarecum specializată -, fiind citite
pe nerăsuflate!) Aşadar, ţine de abilitatea lui Petr Zelenka să asambleze,
într-un text cu resorturi dramatice, situaţii şi personaje (intreprindere în
care-şi spune cuvântul şi experienţa lui regizorală), pe de o parte; dar şi
de capacitatea lui Radu Afrim să însceneze textul cu pricina, pe de altă
parte.
Din această perspectivă, spectacolul de la TT este o reuşită. Pe un
suport scenografic ingenios şi sugestiv (Mihai Păcurar), deşi inspirat
dintr-un film de Lars von Trier – în care funcţia principală o deţine
recuzita -, regizorul introduce o concepţie minimalistă unde fiecare
mişcare, intrare / ieşire sau întîlnire / despărţire a personajelor,
succesiune / suprapunere a replicilor, manipulare a obiectelor, „remarcă”
sonoră, intruziune parodică etc. e strâns controlată şi cizelată în detaliu.
Nu cred că le-a venit foarte uşor actorilor, însă ei au răspuns cu brio la
provocare. Cu atât mai mult cu cât au trebuit să se sincronizeze cu forma
consacrată a invitaţilor Coca Bloos (Tanti Hanek, un fel „mama
Ahlzeimer” a tuturor) şi Constantin-Ţâcă Cojocaru (Pată, un obsedat cu
sentimente). Încă o dată sunt de remarcat expresivitatea lui Cezar Antal
(Petr, complexatul incurabil), disponibilitatea de a-şi asimila rolul a lui
Dragoş Ionescu (Sylvia, travestitul romantic), nuanţarea sensibilă a Norei
Covali (Johanna, îndrăgostita debusolată), dozarea degradării / involuţiei
la Florin Mircea jr. (Georges, perversul cu ştaif) sau rupturile / fracturile
„mortale” dintre apariţiile Irinei Ivan (Eva, fata de celuloid / silicon). Mi
s-a părut că partitura avatajează aceste personaje, ceea ce nu înseamnă că
Tudor Tăbăcaru (David Hanek, ratatul cu speranţe), Cătălina Ieşanu
(Ana), Ecaterina Hâţu (Alice, perechea lui Georges) ori Dan Grigoraş
(Alan, masculul idiot) sunt mai prejos. Per total, cum se spune, avem un
spectacol „marca Afrim”, nu foarte comod de suportat, dar încărcat de
sensuri.
Suntem parte a acestei lumi nebune, nebune, nebune! Şi avem de
ales între: a ne lăsa digeraţi de ea sau a o controla prin retragerea în
„convenţie” (respectiv, convenim că / să…)? E dificil de optat când,
conform normelor „corecte politic”, bolnavii psihici trebuie reintegraţi
social. Însă, repet: e o chestiune de proporţie, ca să ştim cine integrează
pe cine, pentru că nu ne măi aflăm într-un moment tranzitoriu de criză, ci
aceasta, criza adică, a devenit o permanenţă, un mod de existenţă. Cel
puţin Petr Zelenka sugerează că ştie asta, când se referă la europeni: „Eu
cred că principalele preocupări ale europenilor sunt de ordin financiar şi
de securitate… şi atunci nu mă simt european. N-am fost crescut aşa.
Aceste lucruri le sunt inoculate copiilor de la vârste foarte fragede.”
Tânăra generaţie nu oferă o speranţă? „Ei fac numai ce vor. Sunt lipsiţi
de orice sentiment romantic. Romantismul nu mai este o miză. Poţi să
trăieşti ca un câine, dacă acesta e eroul pe care ţi l-ai ales. Să ajungi să
descătuşezi frumuseţea lumii din mizeria comunismului era romantic,
până la un punct, ceea ce nu-şi pot imagina şi nici înţelege tinerii de zi.”
Iar Petr Zelenka nu se referă doar la Europa răsăriteană (fostă comunistă)
când spune asta, chiar dacă îşi extrage subiectele din aceeaşi zonă mizeră
precum germanul Oliver Bukowski, de pildă (v. La Dallas, montată la
TT în 1999 de Vlad Massaci). şi nu întâmplător, peste ocean, americanul
Charles Bukowski publica, încă în 1967, volumul Poveşti despre
nebunia obişnuită (Tales of Ordinary Madness), titlu identic cu
originalul piesei lui Petr Zelenka (în cehă: Pribehy obycejneho silenstvi),
dar şi cu un conţinut la fel de derutant. Încât, premiera de la TT (piesa
autorului praghez a mai fost prezentată doar într-un spectacol-lectură la
Teatrul Odeon din Bucureşti) are mai curând alura unei constatări decât a
unui avertisment (de care n-am ţinut seama la timpul potrivit). Asta e, fie
că ne place, fie că nu…
„Herr Paul” – după o piesă de Tankred Dorst
De data asta voi începe altfel, adică oprindu-mă în primul rînd la
actori. Motivul: fără calităţile lor „întrebuinţate” la maximum, montarea
lui Radu Afrim ar fi rămas un eseu scenic interesant despre
decrepitudine, cinism, obscuritatea subconştientului (cu toate ale ei:
nobsesii, frustrări, traume, refulări), conflict între generaţii, rapacitate
ş.c.l. Bineînţeles că e meritul regizorului de a fi alcătuit distribuţia, dar
„răspunsul” primit trebuie remarcat. Impresia mea e că, în viziunea lui
Radu Afrim, rolul Anitei (o tînără cu retard) a devenit mult mai dificil
decît e în textul lui Tankred Dorst. Or, pe o partitură în general „mută”
(cu excepţia cîtorva izbucniri onomatopeice), Andrea Gavriliu reuşeşte să
fie raisonneurul frust / ingenuu al întregii situaţii şi să lege un discurs
(corporal în cea mai mare parte) foarte expresiv din elemente aparent
contradictorii (gesturi şi reacţii impulsive / primitive pînă la dans). Din
acest punct de vedere, ea face tandem cu Herr Paul, personajul central al
„poveştii” (un taxidermist maniac, cu înclinaţii filosofice şi latinizant),
care capătă o poziţie de manipulator subtil şi dominant în interpretarea lui
Cezar Antal, a cărui capacitate excepţională de „a umple” şi a nuanţa un
rol e încă o dată demonstrată.
Din cîte-mi amintesc eu, cel puţin, Lucreţia Mandric nu a mai
avut demult şansa de a-şi folosi experienţa profesională în asemenea
măsură precum o face în rolul Luisei (sora lui Herr Paul, biolog,
specialistă în maimuţe şi melomană). Anexată biografic lui Paul, ea îşi
converteşte ratările sentimentale într-un acompaniament „casnic” supus
dar agasant, plin de ticuri, cu destule probleme de interpretare bine
rezolvate. Lilo (logodnica lui Helm, ale cărei aspiraţii se reduc la
învăţarea unei limbi exotice) beneficiază de temperamentul actriţei
Isabela Neamţu, care salvează astfel personajul dintr-o virtuală
platitudine. Iar Helm însuşi (un tînăr care încearcă să-şi controleze
complexele prin valorificarea unei moşteniri de familie), ajuns în
mijlocul unor circumstanţe neaşteptat de complicate, balansează între
fermitate şi derută, comportament „inexact” pe care Matei Rotaru
reuşeşte să-l redea cu fidelitate. În sfîrşit, Nora Covali are de interpretat o
mică „perversitate”: rolul lui Schwarzbeck (bărbat în proiecţia lui T.
Dorst), care dublează venalitatea afaceristului cu sexualitatea exacerbată,
de unde rezultă un fel de autoritarism propriu „femeii comisar” sau
„kappo”-ului de lagăr. şi îi iese foarte bine! Faptul că aceste ipostaze
capătă consistenţă / identitate în spectacol, repet, se datorează în bună
parte actorilor.
Dar, pînă la urmă, avem de-a face cu încă „un spectacol de Radu
Afrim”. şi nu doar pentru că regizorul, firesc, a stat în spatele trupei, ci şi
pentru că el l-a „scris” pe scîndură aşa cum îl vedem. În fond, scenariul
lui Tankred Dorst (creat în 1994) e simplu: Herr Paul şi Luise, sora lui,
locuiesc în clădirea unei foste fabrici de săpunuri (o ruină), pe care o
moşteneşte tînărul Helm; acesta, susţinut financiar de Schwarzbeck, are
intenţia să renoveze clădirea şi să redeschidă fabrica, numai că mai întîi
trebuie să-i convingă pe Paul şi pe Luise să se mute în altă casă; de aici
încep controversele, pe parcursul cărora se definesc personajele şi
secvenţele memoriei inconfortabile (aflăm, de pildă, că rezistenţa lui Paul
şi a Luisei nu ţine doar de comoditatea / tabieturile bătrîneţii, ci şi de o
veche dispută între familii). Atent la detalii, ca totdeauna, dincolo de
cadrul oferit de dramaturg, Radu Afrim (re)interpretează piesa din
interior spre în afară, scoţînd un strat de semnificaţii de sub altul (tehnica
palimpsestului inversată?), de la limbajul „onomatopeizat” şi împănat cu
calambururi (cu intervenţii în traducerea lui Victor Scoradeţ, presupun)
pînă la gesticulaţia şi mimica personajelor. Folosind din plin, desigur, şi
inspirata scenografie a Iulianei Vîlsan (macheta de la intrarea în sală,
invazia rădăcinilor prin tavan, panourile arcimboldiene cu sugestii
sexuale, costumele şi elementele de recuzită: numeroase păsări şi animale
împăiate, mormane de obiecte vechi etc.), dar şi muzica religioasă ori
inserturile „dansante” realizate de talentata Andrea Gavriliu. Astfel
discursul scenic devine polisemantic, depăşind în amploare oferta
textului propriu-zis (vechi / nou, bun / rău, sărac / bogat, inteligent /
prost, valoare / nonvaloare ş.a.m.d.).
Aşadar, un spectacol remarcabil prin plasticitate, minimalist,
încărcat de înţelesuri şi subînţelesuri, incomod, provocator şi
psihanalizabil de la un capăt la celălalt.
Emil Nicolae
