Poeme de Sue Wootton

Poeme de Sue Wootton
(Noua Zeelandă)
Născută
în Wellington în
1961, Sue
Wootton este una
dintre cele mai
cunoscute voci
poetice din Noua
Zeelandă. A
lucrat ca
fizioterapist în NZ şi în străinătate, a
făcut studii de literatură la Universitatea
din Otago, iar acum trăieşte în Dunedin,
împreună cu soţul ei şi cei trei copii ai
lor. Primul ei volum de poeme
(Hourglass) a beneficiat de o primire
foarte bună din partea criticii. În 2008 a
fost bursieră Robert Burns. În acelaşi an
i-a apărut al doilea volum, Magnetic
South, la fel de bine primit. Este laureată
a numeroase premii literare. Aceste
poeme sunt parte a unui proiect de
traduceri în care am onoarea să fiu
implicat. Sue este foarte prietenoasă şi
comunicativă, iar schimbul de mesaje pe
care l-am avut cu ea în ultimul timp a
apropiat mai mult lumile şi culturile
noastre. Sunt bucuros s-o prezint în
premieră cititorilor români şi sper că voi
mai avea ocazia publicării ei şi în alte
reviste. (V. B.)
Calendar
Calendarul arată precis momentul apusului de soare:
9,46 pm. Dar aici în Sud noi suntem mai înceţi,
rostim aşa, tărăgănat, ultima silabă. Este deja zece.
Un cer de culoarea coajei de ou se întinde fără rost la orizont.
O asemenea leneveală timpurie, această ezitare, această uşoară
ofensivă a dealurilor cu mîini de umbră… Stelele aşteaptă. Nimic mai bun
nu ştiu ele să facă. Este suficient în orice epocă. Apoi
nimic nu se întîmplă, însă ziua se topeşte. Noaptea păşeşte înăuntru:
pătură neagră. Vezi – acolo sunt stelele,
de totdeauna, pline! Calendarul nu oferă nici un număr
pentru firmament, nici un rezultat revelator. Dealurile se înşiră domol,
cu urechi ciulite, cu umeri echilibraţi. Chiar acolo unde ele simt
cum lumina pleacă, greutatea umbrei se lasă. Dinspre
vena iute a rîului, un plescăit. Insectele nopţii tremură şi bîzîie. Luna
este departe şi dedesupt, dincolo de ceea ce arată harta. Aceasta e lumea
alungînd noaptea, după un program local. În jurul becului flutură molia.
Zvon de clopote
Luăm cafeaua în lucioasa tipografie pe care
o numim bucătărie. Aparatele sclipesc şi fumegă,
iar noi, în halate, sorbim puţin amar
cu cremă; citim ziarul; stăm
faţă în faţă, abia dacă spunem un cuvînt. Bărbatul de la radio
ne asigură că totul este în regulă
cu vremea, şi nimic nu este nou
în legătură cu toţi cei furioşi, cu ideologii,
bigoţii, zeloşii şi soldaţii
Domnului. Este calm în hangarele naţiei, unde
filozofii de garaj fumează pipe şi completează rebusuri.
Nici unul nu e în formă azi, nici unul nu e în stare
să potrivească ceasul temporizator. Şi atunci de ce mă simt
ca un comutator subteran şi de ce zîmbetul tău
nu mai poate să mă liniştească? Ce ascunzi adesea
în bagaj? Cine sună, mereu,
de fiecare dată cînd ne atingem? Ce ai ţinut
strîns la piept pînă azi? Degetele mele fac semnul
clopotniţei în aer. Dacă m-aş ruga, ar fi pentru
o pasăre anume, înflorită, şi alegînd
aceste streaşini. Cîntec în grindă. Clopote departe.
Pe acoperiş
Dacă eşti în stare
de echilibristică la risc
pe coama subţire de tablă
a unui acoperiş roşu,
stînd în mîna stîngă
şi ţinînd o ceaşcă de ceai în dreapta,
jonglînd cu picioarele
o varză, o femeie uşoară,
un singur fir de nisip,
şi chemi din buzunare
fluturi de noapte
şi întuneric,
urmate îndeaproape de răsărit,
dacă poţi face toate astea
şi eşti cu mine în acelaşi timp, crede-mă,
ai reuşit să urci, fără vreo scară,
iar un mărunţiş de la mine
sare în pălăria ta,
maestro.
prezentare şi traducere de Vasile Baghiu