Poeme de Franz Bartelt
(Franţa)
Adîncul nopţii
– fragmente –
Dacă n-ar fi existat cuvintele care cresc în camera mea
ca buruienile, nu m-aş fi luptat cu timpul, n-aş fi pus
întrebări şi nimeni, niciodată, n-ar fi suferit din cauza mea.
Şi într-o zi, cu siguranţă, vă veţi supăra pe mine, pentru că v-am redus
la cea mai simplă expresie a voastră : cuvîntul.
Pentru mine, voi nu aveţi decît chipul ortografiei, iar combinaţiile
de litere vă trădează sluţenia, vă reliefează frumuseţea. Vă
conjug şi vă declin ca pe o responsabilitate.
Rămîn în picioare sprijinit de vid. Sînt ca un pridvor de biserică
şi voi intraţi în mine rîvnind la orgile impunătoare şi la vitraliul
mîngîiat de soare.
Dar eu vă azvîrl în neantul paginii. Vă scald în cerneala
albastră. Veţi crede că mergeţi pe mare, că zburaţi în ceruri :
dar nu scrieţi decît poemul meu.
Fără măcar să ştiţi că el se va sfîrşi şi că voi vă veţi sfîrşi cînd eu voi
sfîrşi.
Tinerii bat din palme, urlă melodii foarte ritmate.
Toţi au băut mai mult decît e necesar pentru a se îmbăta.
Au trecut deja dincolo de euforie, în acea stare de maximă
drogare care îi ţintuieşte în noapte, acolo unde toate gesturile au nebunia
de a căpăta semnificaţie.
Cei mai fragili dorm cu capul în palme, pe colţul meselor,
sau cu ceafa strivită de spătarul scaunelor. Alţii se sprijină
de pereţi, cu braţele îndepărtate de corp, cu mîinile
ca nişte păianjeni agăţaţi de colţurile pietrelor.
Dar cei mai mulţi se ridică în mijlocul zgomotului, cu berea curgîndu-le
pe piept. Schiţează din umeri dansuri
de învingători.
Femeile, rîzînd, îi sprijină să nu cadă. (…)
Noaptea se învăluie în propriul întuneric, ca o lenjerie
strînsă ghem. Umbra e dură ca silexul.
Orbul adoarme cu ochii deschişi.
Nimic nu există cu adevărat pentru maestru. Toate cîte se întîmplă –
evenimentele, incidentele, bolile, bucuriile, chiar dacă el le
produce – i se par la fel de iremediabile ca şi cum o forţă
superioară i le-ar fi impus.
El s-ar mulţumi să le noteze. Aceste notaţii nu ar fi
decît ademenirea viitorului.
Adesea, se întreabă dacă o va revedea vreodată pe tîrfa fără copil.
Ştie că ea cunoaşte răspunsurile la toate întrebările.
Sau ea ştie că nu există întrebări. Cel puţin, că nu
e momentul să fie adresate.
Îşi aminteşte de frumuseţea ei, de elanurile ei, de tăcerea ei care spunea
Totul, şi de acea forţă din el, dintr-o dată, atotcuprinzătoare, acea
forţă care putea să înfrunte vidul, fără teamă, fără cuvinte, lăsîndu-se
să alunece în ea pentru a-i aparţine.
Orbul crede că lumea există, ceea ce îl determină să spere
că într-o zi o va vedea.
La bar, ucigaşul îşi aţinteşte ochii pe şoldurile unei femei.
Mîna lui, ghidată parcă, îi mîngîie rotunjimile chemătoare. Femeia
întoarce spre el un chip surîzător. Surîzător. Un surîs al gurii,
bineînţeles, întredeschidere caldă încercănată de ruj. Dar şi surîs
al obrajilor, înălţaţi în cocoaşe rotunde, marcate cu fineţe de
ghearele plăcerii.
De asemenea, surîs maliţios al ochilor : lumină subţiată, redusă în
intensitatea
unui fulger, tivită în formă de migdală de pliul pielii pe care
genele îl prelungesc.
În sfîrşit, surîs al frunţii, amplu scris în două linii orizontale,
uşoare, aproape timide, nemarcînd însă nici ezitarea,
nici mirarea.
Surîs ca un murmur, un freamăt de apă dulce, gata să accepte
orice.
Astrul are inima străpunsă. Astrul care gravitează în noi de cînd
am început să iubim.
Aş fi vrut să scriu această carte fără cuvîntul iubire. Fără să-l pronunţ,
fără măcar să-l evoc.
Aş fi vrut să scriu o capcană naturală, o mişcare absolută, să scriu
un poem interzis ca o lovitură sub centură şi iată că nu mai rezist:
cuvîntul iubire, chiar ca amintire, ca nostalgie, îmi este
necesar, ca vinul pentru beţiv, pentru a-mi domoli această frică de a fi
singur, această teamă de a nu mai fi doi.
Vreau să spun : de a nu mai fi aceiaşi doi.
Cînd tinerii se distrează nu e tocmai o sărbătoare.
E un fel de nervozitate a sufletului pe care ei o adorm
cu cîntece, cu busculade, cu vorbe strigate, fără iluzii.
Pentru că mişcarea nu va fi niciodată viaţă, ci un efort spre
abisuri, în care se aruncă fără să ştie, îmbătaţi de bere şi de scandal.
Pentru că poemul epic al trupurilor banal îmbrăţişate pe lîngă ziduri
se desăvîrşeşte într-un dezgust necuprins.
Pentru că nimic nu-i reţine şi ei nu ţin la nimic, pentru că trecerea vremii
e ferecată ca o oglindă şi pentru că tot ceea ce am învăţat ne obligă
să semănăm într-o zi cu tatăl.
traducere de Valeriu Stancu
Scris în 1976, Adîncul Nopţii, roman poem, a fost adaptat pentru
radio şi difuzat pe 2 iunie 1986 pe antena postului France Culture.
