Cariera de dramaturg a lui Shakespeare se imparte in patru subdiviziuni, de la inceputurile timide pana la operele de exceptie care i-au incununat existenta. Nu se gaseste, insa, o inregistrare exacta a aparitiei scrierilor sale si nu se pot confirma datele exacte la care au fost scrise piesele. Dar cele cateva adaugiri de pe primele pagini ale editiilor publicate in timpul vietii sale, aluziile altor scriitori ai timpului la adresa lor si evidenta diferenta de maturitate artistica si a mintii, atesata faptul ca “Macbeth” sau “The Winter’s Tale”, de exemplu, sunt cu mult superioare lui “Love’s Labour Lost”- toate aceste lucruri au determinat aranjarea pieselor intr-o ordine cronologica cat de cat corecta.
Prima din cele patru perioade este cea de pregatire si experimentare, de la aprox. 1588 pana pe la 1593, cand Shakespeare a tatonat terenurile tuturor tipurilor de opere dramatice. Cea mai importanta piesa datand din aceasta perioada este “Richard III”, o piesa istorica melodramatica, cu puternice accente preluate din scrierile lui Marlowe si o forta dramatica izbitoare. La sfarsitul acestei perioade, Shakespeare a creeat doua poeme epice pe baza unor subiecte clasice “Venus and Adonis” si “The Rape of Lucrece”, dedicandu-i-le pe amandoua contelui de Southampton. Ambele sunt alcatuite fluent, intr-o maniera elaborata si senzuala, tipica Renasterii. “Venus and Adonis”, in special, se pare sa fi devenit instant poezia cea mai cunoscuta si apreciata din acele timpuri. Cel mai probabil, la sfarsitul acestei “epoci de creatie”, Shakespeare a inceput scrierea sonetelor.
Cea de-a doua perioada se intinde de la aprox 1594 pana la 1601, cand sunt scrise, in mare parte, numai piese istorice si comedii. Operele istorice debuteaza (probabil) cu “Richard II”, o creatie fascinanta, plina de subtilitati, care nu detine insa, studiul foarte amanuntit al caracterelor personajelor, pe care Shakespeare avea sa-l stapaneasca in urmatorii ani; continua cu cele doua parti “Henry IV”, unde actiunile umoristice si realiste ale lui Falstaff si ale grupului sau fac istoria palpabila si familiara; si se termina cu slavirea unui rege-erou tipic englezesc in “Heny V”. Comediile includ fantastica “A Midsummer Night’s Dream”; “The Merchant of Venice”, unde povestea de o duritate tragica contrasteaza evident cu dragostea idealizata in mod poetic, facand ca acestea doua sa se imbine armonios; “Much Ado About Nothing”, un exponent important al comediei de caracter si moravuri; “As You Like It”, cea mai importanta si incantatoare realizare pastorala a epocii elizabethane; si “Twelfth Night”, unde sentimentele de romantism sunt imbinate cu o poveste comica realista. Chiar si in cea mai frumoasa tragedie a timpului, “Romeo and Juliet”, impresia generala nu este cea de tragedie predestinata, ci aceea de dragoste adolescentina idealizata, sublima, care nu poate fi perceputa cu regret nici macar la sfarsitul tragic.
Cea de-a treia perioada, de la 1601 pana la aprox 1609, include marile tragedii ale lui Shakespeare si cateva piese cinice. In aceste opere, autorul isi propune sa cuprinda si sa se ocupe de cele mai ascunse si intunecate probleme ale caracterelor si vietilor oamenilor; se presupune ca el insusi ar fi trecut in acesti ani prin deziluzii si neimpliniri. “Julius Caesar” prezinta esecul pe plan material al unui idealist (Brutus); “Hamlet”, lupta duala a unui suflet nedumerit si perplex; “Othello”, decaderea unei vieti nobile prin intermediul unei alteia demonice, prin puterea teribila a geloziei; “King Lear”, ingratitudine dusa la extrem; si “Macbeth”, distrugere prin ambitii materiale.
Fara indoiala, aceasta este cea mai buna serie de piese conceputa vreodata de om, fiind urmata de “Anthony and Cleopatra”, care infatiseaza lipsa de fond si superficialitatea unei pasiuni senzuale in contextul unei civilizatii in declin.
Prezentand problemele cele mai intalnite ale omenirii, Shakespeare s-a intors in ultima perioada a traiului sau, de doi sau trei ani, catre filozofia vietii, in care el insusi se poate sa se fi refugiat. Frumoasele comedii romantice “Cymbeline”, “The Winter’s Tale” si “The Tempest” sugereaza ca omul, prin natura sa, face tot posibilul sa uite ceea ce e dureros si isi concentreaza atentia asupra lucrurilor placute si incurajatoare dintr-o lume care are surse inepuizabile de frumusete, bunatate si desfatare.
