Adrian G. Romila: Imaginea Raiului în cultura populară
Cunoscut ca un asiduu colaborator al
cîtorva reviste culturale de prestigiu
(„Luceafărul”, „Cuvîntul”, „Idei în dialog”
ş.a.), profesorul nemţean Adrian G. Romila era
aşteptat demult „să iasă” cu o carte, dar nu s-a
grăbit să-şi adune articolele sub coperte. Şi
bine a făcut, nu pentru că ele n-ar fi
interesante, ci pentru că a conştientizat corect
necesitatea unui debut editorial definitiv, în
sensul de a oferi cititorului mai mult decît o
promisiune (cum se întîmplă adesea). Şi iată că
avem acum prima carte a lui Adrian G. Romila
în care demonstrează, deopotrivă, şi calităţi de
cercetător, şi capacitate de sinteză, şi energia
de a urmări un subiect pînă la cele mai mici detalii, şi abilitatea
interpretărilor orginale, şi – nu în ultimul rînd – talentul exprimării clare şi
convingătoare. Volumul se numeşte „Imaginea raiului în cultura
populară” (Editura Timpul, Iaşi, 2009; 260 pagini; cu un „Cuvînt înante”
de Petru Ursache), cu subtitlul „Eseu de antropologie”.
Subiectul nu mai trebuie explicat, pentru că titlul spune totul. De
aceea voi reţine aici precizările autorului referitoare la perspectiva /
metoda folosită: „Universul mental îşi ia imaginile de la percepţii, deci
decorul şi scenariul pe care el le creează depind de structurile percepţiei.
Ar fi, deci, binevenită o abordare a lumii de dincolo care să ţină cont şi
de perspectivele filozofice ori ştiinţifice, nu doar de cea a materialului
folcloric. Faptul că trăim într-un univers polistratificat, cu diferite grade
de realitate, vizibile şi invizibile, e susţinut de ambele direcţii ale gîndirii
umane: riguros-pozitivistă şi simbolic-imaginară. Lucrul acesta confirmă
adevărul că mitul are o gamă largă de implicaţii şi pune problemele la
care omul dintotdeauna a reflectat cu toate mijloacele ce i-au stat la
îndemînă.”
Pornind de la această convingere, Adrian G. Romila face mai întîi
o investigaţie în tradiţiile străine care privesc trupul / sufletul / viaţa /
moartea / „lumea de dincolo” şi ritualurile de trecere, cu scopul de a le
stabili caracterul universal (v. „Partea I. Mitologie, filozofie şi
imaginar”). Ulterior se opreşte la spaţiul românesc (v. „Partea a II-a. Cer
şi Rai în viziune românească”), unde materialul / sursele (folclorice, mai
ales) prevalează în raport cu menţiunile teoretice, pentru ca în final să
conchidă: „Punînd în scenă trei posibile arhetipuri imaginare – dualitatea
fiinţei, evadarea din lume şi conştiinţa unei realităţi transcendente -,
moartea instituie în toate religiile două lumi şi se constituie în pragul
dintre ele. Nu aparţine nici uneia, e sfîrşit şi totodată iniţiere, diminuare a
fiinţei <aici> şi explozie a ei <dincolo>. Pentru creştini, e unica ocazie de
a ajunge în Rai sau măcar de a vorbi despre el.” Aşa se încheie eseul
propriu-zis al lui Adrian G. Romila, deşi nu sunt de neglijat anexele care
urmează, ele venind să detalieze fie un aspect din „Partea a II-a” (studiul
de caz „Raiul de la Voroneţ”, cu planşele aferente, adăugînd un argument
iconografic), fie din „Partea I” (cu suita de abordări ştiinţifice din
„Cosmologia şi limitele lumii. Universul, de la presocratici la fizica
modernă”).
O bibliografie vastă (totuşi „selectivă”, precizează autorul)
însoţeşte cartea. Şi dacă ar fi să disting unele direcţii / modele teoretice
spre care a înclinat mai mult Adrian G. Romila, cred că ele aparţin lui
Gilbert Durand, Mircea Eliade şi Ion Petru Culianu. Oricum, la
numeroasele scrieri pe care le avem în domeniu, eseistul nemţean adaugă
cu succes încă o „carte în chip de călătorie iniţiatică”, cum o defineşte
profesorul Petru Ursache. lanşele aferente, adăugînd un argument
iconografic. (Emil Nicolae)




















