Gheorghe Simon: Ardere de tot
Deşi ajuns la vîrsta la care majoritatea colegilor săi de condei şi-au
întocmit sau se gîndesc să-şi editeze ediţiile antologice de autor – semn
clar că li s-a epuizat combustibilul cu care au plecat la drum – , poetul
Gheorghe Simon îşi publică la editura „Princeps Edit” din Iaşi încă o
nouă carte de poezie, căruia i-a dat un titlu inspirat, „Ardere de tot”.
Trei ar fi temele poemelor din acest volum care cuprinde peste 180 de
pagini – copilăria, icoana, poezia ca plăcere a scrisului dar şi ca blestem
ancestral – teme care sînt reluate cu obstinaţie în majoritatea textelor
cărţii. Ele pot fi sugerate cititorului şi de sugestivele tltluri alese de către
autor pentru a-şi grupa textele cărţii pe capitole: „Amin, Agapia!”, „Calea
ascetică”, „Pericol de moartea, poezia!”, „Ardere de tot”.
Începutul poemului care dă şi titlul cărţii este reprezentiv pentru poezia
lui Gheorghe Simon: „Om sînt şi eu şi toate ale lumii îmi sînt deopotrivă
/ sînt om întrucît pot privi în mine însumi / şi mi-e dat să văd cortegiul de
umbre / cum răsar nestingherite / precum secundele în secundar / un
pelerinaj spre un prezent / din care doar eu sînt absent…” Deloc ironic,
deloc ambiguu în textele sale, deloc ludic în alcătuirea poemelor, acest
autor care face parte din generaţia optzecistă doar prin vîrstă, pare un
întîrziat al generaţiei 60 în poezie, partea ei neludică. Poezia lui
Gheorghe Simon are mai multe afinităţi cu cea a lui Cezar Baltag, a lui
Ioan Alexandru, sau chiar a lui Grigore Hagiu. Gheorghe Simon deplînge
civilizaţia şi derizoriul vieţii, indiferenţa cu care omul trece pe lîngă
minunile lumii acesteia în epoca globalizării: „Şi-s prea multe semne şi
prea puţini semănători / îndurerată şi înglobată gloata / culegătorilor de
firimituri celeste / clipind precum aura morţii / de care nu te-nduri”.
Registrul patetic al biografiei, deseori ireal şi mirific, este vizibil în toate
textele cărţii, acesta devenind obiectul confesiunilor din multe poeme,
care dau farmec textelor. Chipul mamei, ca o icoană la care revenim ori
de cîte ori ne apasă gîndurile, este frecvent în poemele cărţii, dar şi
locurile Agapiei natale din care n-a plecat definitiv niciodată.
Un portret foarte exact al acestui autor nemţean, care dă consistenţă liricii
româneşti contemporane prin cărţile sale, puţine dar deloc de neglijat,
este cel făcut de academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ilustru critic
şi istoric literar al veacului trecut: „Gheorghe Simon este un poet al
Cuvîntului în sens primordial. Astfel se dezvăluie o concepţie înaltă
despre poezie care res sacra, cu un sens profund pe care poetul se
străduie să-l descopere în toate ipostazele vieţii. Poezia sa izvorăşte dintro
credinţă profundă, cu temeiuri teologice foarte bine stăpînite. Şi în
acelaşi timp, poetul autentic şi foarte cultivat, prin cunoştinţe multiple
din literatură şi din artele plastice, se înscrie în registrul modernismului
printr-un ermetism de o mare fineţe, deşi cu incifrări spirituale sustrase
profanilor”.
Gheorghe Simon este un poet care scrie cu credinţa că poezia face lumea
mai bună, mai sensibilă la durerile ei, mai umană. (Nicolae Sava)
