Din postura căutătorului de cuvinte,
Theo Breuer, adică postfaţatorul celei mai
recente cărţi a Franciscăi Ricinski (născută la
Tupilaţi-Neamţ şi emigrată în Germania, în
1980, după ce debutase ca scriitoare în
România) notează: „La Fracisca Ricinski
abundă cuvintele de care am stringentă nevoie:
<viespe>, <ceaiul de tei> şi <firimituri de
madeleine> în primul text, <mînia
nedreptăţii>, <morile eoliene din cap>, < în
coteţul găinilor> în următorul, <scrijelituri de
copac>, <voinţa de-a bătuci pămîntul> şi <un
strop de salivă> în cel de-al treilea. În clipa
aceasta naufragiatul francez Mallarme mă ia de după umeri şi-mi şopteşte
la ureche: <Ei, am promis cumva prea mult? Textul Franciscăi e făcut din
cuvinte, n’est-ce pas?>” (cf. „Cuvintele, cuvintele. Citind în <Trenul fără
roţi>”).
E adevărat că în multe dintre prozo-poemele care alcătuiesc
volumul bilingv „Trenul fără roţi / Zug ohne Rader” (Ed. Fundaţiei
Culturale Poezia, Iaşi, 2008; 177 p.), cuvintele ori sintagmele grele /
simbolice / metaforice funcţionează ca nişte nuclee cu mare forţă
gravitaţională, fiind menite să fixeze, să stabilizeze ideea poetică. Dar nu
ştiu, pe de altă parte, dacă ele trebuie să fie ţinta lecturii (cu precizarea,
bineînţeles, că fiecare este liber să-şi aleagă felul de a se apropia de un
text). Cred mai curînd că în haloul de nuanţe care le înconjoară (senzaţii,
reflecţii, story, parafraze şi referinţe culturale, stări, amintiri, sentimente
etc.) şi în ştiinţa de a le combina constă expresivitatea scriiturii
Franciscăi Ricinski.
Iată, de pildă, poemul titular: „Şezi într-un tren gol de noapte şi te
bucuri să mergi în ţara care nu a existat şi nu există niciunde. Să joci
acolo pe o scenă într-o piesă pe care încă nimeni nu a scris-o, şi în spatele
scenei să te culci cu un bărbat, pe care nici o mamă încă nu l-a născut. Şi
noaptea, dacă se face noapte acolo, să înoţi în marea fără de maluri.
Trenul e cu locomotivă şi cu vagoane, dar nu are roţi.” („Într-un tren de
noapte pustiu”). Aici parabola contează în primul rînd, după cum se vede.
De altfel, dedublarea şi formula epistolară aleasă de autoare
(cartea are subtilul „Scrisori <întîrziate> şi alte urme de creion” /
„<Verspatete> Briefe und andere Bleistiftspuren”) mărturisesc o nostagie
a imaginii identitare, unde limbajul / limbajele îşi asumă rolul de a
impune coerenţă balansului între timpuri şi spaţii, definind <călătoria>
fie din punct de vedere cultural (în secţiunea „Poate vine Godot” /
„Vielleicht kommt Godot”), fie biografic-evenimenţial (în „Urma de
creion” / „Die Bleistiftspur”). De aceea contează, deopotrivă, textul,
compoziţiile fotografice (Francisca Ricinski & Gunter Ruch), inserturile
grafice realizate din fonturi ş.c.l. Avem aici o probă a tipului de scriitură
promovat de revista „Dichtungsring” din Bonn, al cărei co-editor este
Francisca Ricinski. Şi încă ar mai fi alte lucruri de spus despre condiţia
postmodernă a „scriitorului multicultural”, pe care o ilustrează şi autoarea
noastră… (Emil Nicolae)
