Sufletul meu pestriț se cațără rezemat de bastonul memoriei, o definește pe poetă care fiind năsută în România are impregnată toată ființa cu apa, pământul și cerul de aici, amprentă care nu se poate șterge nicidecum și care irupe din toate celulele și prin toți porii mai ales în perioada maturității – atunci spirala vieții revine în anii copilăriei, bineînțeles pe un alt plan. Atunci ai nostalgia unei locații de basm care te cheamă ca o sirenă și nu ai cum să-ți astupi urechile.
Aceste trăiri și o sensibilitatea aparte au făcut din omul, din femeia Riri Sylvia Manor, un mare poet, pe care literatura română ar trebui să-l readopte până și în manualelele școlare sărăcite de azi. „Haosul este singura ordine” și are perfectă dreptate. În sărmana știință cu care ne mobilizăm sărăcia spirituală se știe că toate pornesc și sfârșesc prin haos, ordinea-dezordinea este un principiu bine cunoscut… și durerea este și mai mare „în nopțile orfane de oameni și zei”.
Atunci te cuprinde frica, o frică mai rea ca moartea căci „Dumnezeu din miezul nostru plecat” și-atunci ce putem deveni decât „pantofii care așteaptă/în dulapul/unei/femei paralizate”.
Această poetă, nu prea cunoscută la noi, ajunsă în anotimpul când se numără singuri și îi strânge pe cei plecați în suflet pe care îi aude: „Le caut șoapta/și mi-e dor de acei morți rămași vii/în mine”. De o sinceritate debordantă ea știe că totul se estompează deoarece „au sărit pe geam/din vagonul memoriei” dar totuși, ca la oamenii speciali, „în interiorul meu/cineva a uitat/ să stingă/tinerețea”. Pentru ea, și probabil și pentru majoritatea noastră, a oamenilor mai mult sau mai puțin normali tinerețea înseamnă iubire. Doresc să închei prezentarea acestei frumoase cărți cu versul cel mai potrivit pentru o astfel de recomandare: „Am totul ca să trăiesc./Am totul ca să mor./Am compus faire-port-ul morții mele/Și un curriculum morții”.
(horia petru vertan)
Ruri Sylvia Manor
Pestriț
Editura Paralela 45, Pitești, 2010
