Sandu Tudor – vulcanul stins
în cenuşa muceniciei
un studiu de Raluca Şerban-Naclad
Alegerea lui Sandu Tudor (Părintele Daniil) pentru deschiderea
acestei rubrici este motivată de faptul că el este iniţiatorul Rugului
Aprins, mişcare de rezistenţă prin cultură şi rugăciune de mare impact în
perioada imediat postbelică.
Un parcurs existenţial ieşit din comun
Numele din actele oficiale este Alexandru Teodorescu, născut pe
data de 24 decembrie 1896, în Bucureşti. Studiile liceale le face la
Ploieşti, unde tatăl său era Preşedintele Curţii de Apel. În 1916, în
ultimul an de liceu, este luat în război, avînd gradul de sublocotenent. În
1921 se înscrie la Academia de Arte Frumoase, pe care o abandonează la
scurt timp, din motive financiare. Părăseşte Bucureştiul şi se întoarce la
casa părintească de la Constanţa. Intră în Serviciul Maritim Român,
îmbarcîndu-se ca ofiţer asistent (1922-1924). În anul 1925 revine la
Bucureşti şi intră în publicistică devenind colaborator al revistei
Gîndirea, în paginile căreia semnează pentru prima dată cu pseudonimul
Sandu Tudor poezii de inspiraţie religioasă. Va colabora în această vreme
şi la alte publicaţii precum Convorbiri literare, Contimporanul, Mişcarea
literară. Este numit profesor suplinitor la liceul din Pogoanele (Buzău).
În anul 1925 îşi adună poeziile publicate pînă atunci în volumul
Comornic. Începînd cu anul 1927 scriitorul face parte din comitetul de
conducere al revistei Gîndirea. În acelaşi an publică un amplu text
religios: Acatistul Sfîntului Dimitrie cel Nou din Basarabov, care va fi
validat imediat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi inclus în cult. În
anul 1928 Sandu Tudor obţine licenţa în filozofie. Tot în acest an, este
numit de către decanul Institutului Teologic din Chişinău, Gala
Galaction, subdirector al internatului acestei instituţii. În anul 1929
primeşte propunerea făcută de Mitropolitul Tit Simedrea de a pleca într-o
călătorie la Muntele Athos, timp de opt luni. Revenit în ţară, va publica
în Gîndirea jurnalul său de călătorie, intitulat Cartea Muntelui Sfînt.
Continuarea jurnalului, intitulată Marea noapte de Aur a Maicii
Domnului. 40 de zile în Sfînta Agură, va fi publicată abia în anul 1999. În
1932, din veniturile proprii scoate o revistă de cultură, cu tendinţe
ideologice de stînga, pe care o numeşte Floarea de foc. Printre
colaboratorii revistei se numără: Alexandru Sahia, Eugen Ionescu,
Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Emil
Cioran. În anul 1933, tot din propriile resurse financiare, scoate ziarul
Credinţa care va apărea zilnic pînă în 1938, cînd, la ordinul lui Octavian
Goga, ajuns Prim-ministru, publicaţia va fi suspendată. În această
perioadă de jurnalism intens, cînd îşi exersează calităţile de talentat
pamfletar, averea sa creşte considerabil, devenind şi proprietarul unui
avion cu care se prăbuşeşte, dar nu este rănit grav. În 1939 este luat în
concentrare, fiind numit profesor şi comandant la o şcoală tehnică de
moto-mecanizare. În ziua de 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranţa
Generală împreună cu alţi scriitori de stînga, dar la presiunea Ministrului
de Război este eliberat. În anul 1943 participă la organizarea unui amplu
simpozion – iniţiativă a Mitropolitului Tit Simedrea – la Cernăuţi, care a
reunit mireni şi clerici, programul vizînd atît dezbateri culturale cît şi
participarea la slujbele religioase de mănăstire.
La sugestia mitropolitului, Sandu Tudor va iniţia la Mănăstirea
Antim o serie de întîlniri pe teme spirituale, literare, ştiinţifice. Gruparea
care s-a consolidat în jurul mănăstirii era formată din nume de referinţă
duhovnicească: părinţii Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae, Sofian
Boghiu, la care se adăugau mirenii: Vasile Voiculescu, Alexandru Elian,
Alexandru (Codin) Mironescu, Paul Sterian, Paul Constantinescu,
Constantin Joja, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu etc. În anul 1946
Sandu Tudor înregistrează această mişcare la Tribunal, ca pe o asociaţie
cu caracter spiritual, sub numele de „Rugul Aprins“.
Tot în acest an, Sandu Tudor abandonează viaţa de familie pentru
a intra în monahism. Astfel, îşi vinde autoturismul, casele de pe Calea
Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate rasofor
la Mănăstirea Antim, primind numele de Agathon. Banii obţinuţi din
vînzarea bunurilor îi donează mănăstirii grav avariate în urma unui
cutremur. Se instalează în clopotniţa mănăstirii aducînd cu sine „obiecte,
puţine, de veche şi hieratică frumuseţe – icoane, sfeşnice, cădelniţe,
cîteva mii de cărţi elegant legate în pînză beige-sable. Spaţiul chiliei se
destăinuia, parcă, şi ca popas al unei confrerii de peste timp, necunoscută
de proprii ei trăitori, dar care, îndreptîndu-se către zenitul Fiinţei, navigau
sub aceleaşi constelaţii.”1 În anul 1948 sunt scoase în afara legii toate
asociaţiile religioase, deci este desfiinţat şi „Rugul Aprins“. Cu toate
acestea, într-un cadru restrîns, conferinţele au continuat, în special la
domiciliul lui Alexandru Mironescu.
Sandu Tudor, devenit monahul Agathon, este arestat în 1949, pe
cînd se afla închinoviat la Mănăstirea Crasna. A fost condamnat la 5 ani
de închisoare pentru delictele de instigare la cercetări abuzive şi lovirea
inferiorului, pe care le-ar fi săvîrşit în timpul războiului, vina fiind, de
fapt, participarea la campaniile Mareşalului Antonescu. A fost apărat de
un avocat evreu, care a dovedit că jurnalistul Sandu Tudor a fost
antifascist. A executat doi ani de muncă la Canal. După eliberare, în
1952, Sandu Tudor poposeşte pentru o scurtă perioadă la Mănăstirile
Neamţ şi Slatina, stabilindu-se, în acelaşi an, la Schitul Rarău. Aici se
consacră „rugăciunii, meditaţiei, dar şi literaturii, compunînd versuri, mai
ales poeme filocalice, rămase în manuscris.“2 De la părintele Ilie Cleopa,
monahul Agathon primeşte în 1955, la Mănăstirea Sihăstria Neamţului,
chipul de schimonah, sub numele de Daniil. Devine egumen al Schitului
Rarău şi încearcă să organizeze tabere în care tinerii să fie învăţaţi cum să
reziste presiunilor de sovietizare a ţării. De cîteva ori pe an, Daniil Sandu
Tudor obişnuia să vină la Bucureşti, oprindu-se la domiciliul prietenului
său, Alexandru Mironescu. Aici se citeau şi se comentau texte avînd un
conţinut mistico-ascetic, care nu se puteau publica. Este arestat în
noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, pe cînd se afla în casa lui Alexandru
Mironescu. A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea.
A trecut prin închisorile Uranus, Jilava, Gherla, Aiud. Daniil Sandu
Tudor a trecut la cele veşnice în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, la
Aiud, în urma unor bătăi crunte.
1 Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 107.
2 Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 16.
Metamorfozele portretului
Din mărturiile contemporanilor refacem profilul
unui neliniştit, al unui pătimaş care ajunge să fie
purificat prin mucenicie. La început reconstituim
chipul unui tînăr aventurier, apoi al unui bărbat matur
admirat în saloanele mondene pentru frumuseţea fizică,
strălucirea intelectuală, averea deloc de neglijat şi
temut pentru condeiul său de pamfletar. Iată cum şi-l
aminteşte Mitropolitul Antonie Plămădeală: „mereu
elegant, îmbrăcat în costume scumpe cu croieli de
ultimă modă, cu mustăţi şi barbişon, cu ochi
pătrunzători, Sandu Tudor era un bărbat frumos, cu o inteligenţă de care
era foarte conştient, uneori cu un aer uşor acaparator, superior şi
sarcastic. Unde era el, greu mai aveau loc în conversaţii şi alţii.“3
Fascinat de lumea ideilor, este un neobosit orator, chiar dacă uneori
obositor pentru interlocutori, prin lipsa de sistematizare a discursului.
„Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care
se uita un minut fără să spună un cuvînt. Cînd credeai că a terminat, abia
atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al
lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura patristică şi de mistica
literaturii călugăreşti. (…) Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe
duhovniceşti, nu putea rămîne în cercul prietenilor lui.“4 Această febră
intelectuală îl va urmări şi în viaţa monahală. Astfel Mitropolitul Antonie
Plămădeală povesteşte că „lua la liturghie cu dînsul şi o carte pe care o
citea cu stiloul verde în mînă, cu care sublinia şi o citea pe sfînta masă, şi
mai zicea şi ceea ce era de zis la altar ca preot.“5 Acelaşi lucru îl susţine
şi Andrei Scrima: „Ne imaginăm uşor ce nedumerire reprobatoare putea
stîrni la unii neîntrerupta «febrilitate» grafică a părintelui Daniel: «scrie
şi în sfîntul altar», auzeam uneori şoptindu-se. (…) Sandu Tudor aparţinea
unui «tip psiho-motor» nu numaidecît rar ce are, obiectiv, nevoie de actul
scrierii pentru a-şi structura gîndirea.“6 După slujbă, credincioşilor „le
vorbea cu orele, pînă se aşezau toţi în biserică, în genunchi. Îl ascultau,
plîngeau cu el, deşi nu-l înţelegeau cînd le vorbea de «sfinţi» cam
necunoscuţi lor: Dostoievski, Dante, Rilke, autorul fără nume al
Pelerinului rus, Cervantes. «Părinte, îi ziceau unii, sunteţi prea înalt.
Credincioşii nu vă înţeleg.» «Ba mă înţeleg. Nu-i vezi că plîng? Ceea ce
3 Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, p. 12.
4 Roman Braga, Rugul Aprins, „Cotidianul“ – supliment cultural, 22 martie, 1993.
5 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 17.
6 Andrei Scrima, op. cit., p. 124.
trebuie să înţeleagă, înţeleg: că sunt nişte păcătoşi şi trebuie să se
îndrepte.»“7 În anii temniţei, grav bolnav, putea fi recunoscut doar „după
ochii scăpărători şi după zîmbetul lui frumos şi bun, chiar cînd era critic,
şi era întotdeauna critic faţă de orice şi oricine.“8 Verva polemică şi-a
păstrat-o chiar şi în închisoare, întreţinînd-o în schimbul de replici cu
deţinuţi şi cu gardieni deopotrivă, fapt care a determinat încătuşarea
picioarelor sale pe toată perioada detenţiei dar şi moartea martirică.
Forţat să scrie un memoriu de dezavuare a acţiunilor sale dizidente,
Părintele Daniil a compus în schimb un amănunţit rechizitoriu referitor la
crimele puterii comuniste. Scoşi din minţi, gardienii l-au bătut pînă a
făcut hemoragie cerebrală – cauza morţii sale, notată în certificatul de
deces.
De la poezie tradiţionalistă de raftul doi la înălţare mistică
În Istoria literaturii române…, G. Călinescu
îi comentează pe scurt volumul Comornic şi îi
taxează poeziile drept „compoziţii cu pretenţii de
religiozitate“, care dovedesc o anumită „putere de
mimetism“. În cele din urmă îi refuză calitatea de
poet: „nu este un scriitor adevărat din pricina
barocului şi superficialităţii textelor sale.“ G.
Călinescu îl numără totuşi printre poeţii
„ortodoxişti“. Dintre criticii care s-au ocupat de
opera sa poetică după 1990, menţionăm pe Dumitru
Micu, care îl amendează, de asemenea, susţinînd că
„partea cea mai întinsă a literaturii lui (…) e bigotismul şi convenţia“ 9.
Criticul observă descrierile ample, sonorităţile slave şi greceşti, ca în
încheiere să noteze predilecţia pentru forma fixă de stil bizantin.
Poezia de tinereţe cu subiect laic a lui Sandu Tudor este în tonul
unui Minulescu, iar cea religioasă păstrează tonul tradiţionalist. Însă şi
într-un caz şi în celălalt frapează preferinţa pentru cuvîntul vechi, ieşit
din uz, cu rezonanţe ecleziale. Preocuparea intensă pentru limba română
veche, (manuscrisele rămase dovedesc studiul acestui domeniu), întru
care se aseamănă cu Eminescu, provenea poate din sentimentul că limba
vechilor Cazanii purta în ea sfinţenia veacurilor de rugăciune intens
evlavioasă.
7 Antonie Plămădeală, op. cit. pp. 17-18.
8 Ibidem, p. 12.
9 Dumitru Micu, „Gândirea”şi gândirismul, Bucureşti,Editura Minerva, 1975, p. 645.
Cu tot negativismul criticilor, chiar şi în poezia de tinereţe găsim
străluciri de poezie adevărată, care mărturisesc despre un suflet penitent
şi iubitor de Dumnezeu: „Semnele timpului sunt pentru suflet învins./ Să
fac dară din răbdare funie groasă de încins./ Să-mi trag gluga aspră de
rugă peste faţă/ pentru călătoria cea mare de peste viaţă.“ (Spre marea
călătorie – 1928). Sau: „Mă închid ca floarea peste noapte/ sub petala
gîndului greu./ …/ Bob de rouă, rugăciunea în mine,/ joacă uimitoare
luminare:/ mic sicriu cu oglinzile depline,/ mă repetă în larg de alinare.“
(Anahoretă – 1930).
Însă textele sale cu adevărat valoroase sunt cele scrise după
îmbrăcarea hainei monahale, care au culminat cu Imnul Acatist la Rugul
Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, la care scrie din 1946 pînă la
arestarea sa din 1958. Despre acest text ajunge să vorbească şi teologul
francez Olivier Clement: „Maica face din pămînt, din durerea ei, din
frumuseţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase
texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii
fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit
călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir
cîţiva ani mai tîrziu în închisoare – , acatist care o celebrează pe Maria şi
în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“10 De menţionat faptul
că această afirmaţie a fost făcută de Olivier Clement în cadrul unei
conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lîngă Geneva, pe
23 noiembrie 1985, deci înainte de căderea regimului comunist în
România, ceea ce indică forţa spirituală a părintelui Daniil, care a reuşit,
prin prietenii şi numeroşii săi ucenici, să penetreze Cortina de fier. În
volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că
„Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin Andrei Scrima la Paris, unde a fost
citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de înaltă
spiritualitate. Lectura a produs o atît de puternică impresie, încît s-a făcut
propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar
într-o revistă, sub semnătura unei personalităţi binecunoscute, a apărut pe
tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent“11.
Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu
reprezintă un text poetic ce ţine de arta sofianică, cea a „întrupării suflării
Duhului Sfînt“ (cum o defineşte Paul Evdokimov în lucrarea sa
Ortodoxia). Citind acest imn simţi că emoţia cea mai frumoasă nu e cea
estetică, e cea mistică, după cum afirma Einstein. Părintele Daniil afirma
despre acest text al său: „Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului
10 Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, 2001, p. 224.
11 Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 129.
185
ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, în
capul căreia aşteaptă Emanuelul.“12 Şi continuă: „Văzută astfel, scara are
24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre
desăvîrşire, în trei octave:
a. octava curăţirii de păcate (despătimirea);
b. octava iluminării;
c. octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului.
(…)Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate
fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborîre, trei
stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfîntului Suflu. Cel al inspiraţiei,
cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al
golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri,
care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ 13
Aşadar, planul compoziţional al textului (care respectă tipicul bizantin al
condacelor şi icoaselor proprii acatistului), realizat în funcţie de aceste
octave este foarte riguros în ceea ce priveşte simbolismul mistic referitor
la desăvîrşirea spirituală obţinută prin rugăciunea neîntreruptă. În
momentul cînd omul ajunge să se roage neîncetat a atins treapta ultimă,
cea a îndumnezeirii firii sale umane.
Nu este locul aici pentru o analiză a acestui text însă ne vom opri
asupra cîtorva sintagme poetice pentru a demonstra caracterul mistic al
acestuia. Acatistul apare ca o suită de comparaţii encomiastice, de prea
mărire a Fecioarei. Una dintre aceste sintagme comparative este „surîs de
engolpion pentru a inimii uscăciune“ (icosul IX). Engolpionul reprezintă
o icoană de mici dimensiuni, cu chipul Maicii Domnului sau al
Mîntuitorului, pe care ierarhii ortodocşi o poartă pe piept pentru a-şi
aminti ca trebuie să-l poarte pe Hristos mereu în inimă şi să se încreadă
în ocrotirea şi mijlocirea Maicii Sale. Originea sa o găsim în obiceiul
primilor creştini de a purta la gît moaşte ale sfinţilor. Prin acest obiect,
Părintele Daniil creează o imagine compensatoare la nivel sufletesc:
chipul senin al Fecioarei din iconiţa de pe piept se suprapune peste inima
deznădăjduită ca un balsam. O altă comparaţie este „răsuflu cast de
paşnică înfiorare“ (icosul IV), înţeles ca suflu al înţelepciunii, înrudit prin
har cu Duhul Dumnezeiesc. Castitatea e o condiţie a naşterii din nou, din
apă şi din duh, prin această calitate omul asemănîndu-se cu îngerii. De
aceea, Maica Domnului este văzută ca însuşi matricea naşterii omului
duhovnicesc, asemănător cu îngerul. În acelaşi context, Fecioara mai este
numită „limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte“ (condacul III). În
12 Ibidem, p. 63.
13 Ierosch. Daniil Tudor , Acatiste, , Editura Christiana, Bucureşti, 1999, pp. 57-58.
versul „Focul sfînt în tine cîntă/ ca-ntr-o floare de slăvire“, Maica
Domnului e ipostaziată ca mistica floare de foc adică rugul aprins văzut
de Moise pe Muntele Horeb, sintagme care au marcat istoria personală a
poetului şi publicistului Sandu Tudor, istorie încununată cu sfîrşitul
martiric al monahului Daniil. Este interesant de observat o analogie între
floare şi cupă ca reprezentări ale Maicii Domnului, dacă ţinem seama că
în tradiţia ortodoxă există gestul ritualic al sărutării potirului înainte de
sfînta împărtăşanie, ca semn al cinstirii celei ce L-a purtat în pîntece pe
Hristos.
Sandu Tudor şi-a exersat talentul şi în proză, publicînd în
Gîndirea cîteva texte cu subiect paterical. Dintre acestea, cel mai
reprezentativ ni se pare a fi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mîndre
sau cum că şi înfăţişarea cea făloasă sfinţenie poate să dosească“ (1929).
De asemenea, jurnalul călătoriei sale la Muntele Athos constituie o serie
de reportaje în care prezintă publicului problemele călugărilor români
trăitori acolo, frumuseţile aspre ale locurilor, dar şi sugestii ale creşterii
sale spirituale în această călătorie iniţiatică.
Despre Sandu Tudor – jurnalistul se păstrează mărturii
contradictorii. Textele sale vorbesc despre un pamfletar acid, uneori
răzbunător, ranchiunos, dar şi implicat civic. Antifascismul său, pentru
care a fost urmărit de Siguranţă, se observă clar în articole precum Gorila
cu cască şi mască (despre agresiunea lui Mussolini împotriva Etiopiei) şi
Bestia blondă, bestia brună (despre Hitler şi Mussolini la apogeul lor).
De asemenea, este memorabilă ediţia specială a Florii de foc, în care
Sandu Tudor a strîns semnăturile a 38 de scriitori care au protestat
împotriva reprimării manifestaţiilor din 26 martie 1932, ale studenţilor
revoltaţi de sistarea burselor de stat, introducerea unei taxe de studii şi
suspendarea susţinerii financiare a căminelor şi cantinelor studenţeşti,
ordonate de şeful Guvernului de atunci, Nicolae Iorga.
Dacă intelectualul Sandu Tudor (părintele Daniil de la Rarău) ar fi
fost doar iniţiatorul Mişcării „Rugul Aprins“, acest fapt ar fi fost suficient
pentru a rămîne în istoria culturii române, ca semn al implicării active în
rezistenţa anticomunistă. Omul a fost pătimaş în tot ceea ce a făcut, de la
fapte de viaţă pînă la cele de cultură, însă dorinţa sa de desăvîrşire (de
mîntuire) a fost atît de puternică încît i-a dat forţa sacrificiului absolut.
