Pornind (chiar dacă nu este recomandat să începi cu verb la gerunziu) de la un articol publicat ieri sub semnătura vechiului meu colaborator Sebastian Grama (v. http://comoarahestugmitilor.wordpress.com/), autor al unui iminent volum intitulat Manifestul schizofrenic, am îndrăznit solicitarea (mai sus a) unei revelaţii privind eficienţa textelor pe care le comitem. În doar câteva zile, am primit răspuns.
“… Cristian Iftode nu era de faţă, dar îl menţionez aici în speranţa că-i va folosi cu prilejul întocmirii următorului dosar de concurs pentru ocuparea unui post superior în ierarhia universitară, peste 46 de ani, când se va mai elibera unul”. Pe lângă supărătoarea învecinare “întocmiRII URmătorului” şi enervanta repetiţie/redundanţă “… unui… unul…”, revelaţia mea subliniază evidenta probabilitate ca Sebastian Grama să fie, la capătul respectivei perioade, mort. Cu atât mai bine pentru beneficiar, însă şi pentru el însuşi. O banală căutare pe Internet va demonstra că moartea vinde: Amy Winehouse. Mai subtili, însă, au fost Homer, Dumnezeu şi William Shakespeare, care, pentru a deveni rentabili, n-au suferit obligaţia de a trece în nefiinţă, ci (conform unor interpretări) nu s-au găsit niciodată în altă parte. Ca dovadă: Iliada, Biblia şi Hamlet se vând senzaţional (şi probabil că au fost ISI din prima clipă). Socrate, ghinionist prin naştere efectivă, a avut: a) înţelepciunea de a compensa prin desăvârşita sa agrafie – şi b) un excepţional “negru” în persoana lui Platon. Care, la rându-i, a avut salutara Idee a Doctrinei Nescrise.
De unde faptul că toţi, pentru a ne bucura de favorurile Comisiilor atunci când vrem să avansăm, trebuie să fim citaţi – adică pomeniţi.
Amin.
