Închisoarea de la Aiud.
În intimitatea iadului
dl. Grigore Caraza în dialog cu Adrian Alui Gheorghe
(fragmente)
– Vă rog să detaliaţi programul unei zile din închisoare? O zi
obişnuită, dacă putem numi acele zile ca obişnuite…
– Da, mă pot referi la o zi obişnuită, dar sînt în dilemă, pentru că
am trăit deopotrivă închisoarea comună dar şi reeducarea. Fiindcă este
mare diferenţă dintre ziua de puşcărie obişnuită şi ziua din timpul
reeducării.
– Detaliaţi, în acest caz, o zi obişnuită şi una din timpul reeducării.
– O zi obişnuită? Ne sculam dimineaţa la ora şase, la ora şapte era
deschiderea. La ora şase se schimbau gardienii, la douăsprezece ore.
Schimbul era la ora şase dimineaţa şi la ora şase seara. Primeam, ca mic
dejun, o cană de aşa zis ceai, care de obicei nu era nici dulce. Sau mai
primeam un fel de cafea care era o zeamă colorată, fără zahăr, fără gust.
Zahărul îl furau la bucătărie, că nici în societate, afară, nu se găseau
alimentele de bază. Şi ne venea dimineaţa porţia de pîine pentru toată
ziua, era vorba de un sfert de kilogram de pîine, adică două sute cincizeci
de grame, pentru douăzeci şi patru de ore. Era un fel de pîine care se
făcea în tavă, cu foarte multă apă, că dacă o strîngeai în mînă rămînea ca
un cocoloş. Deşi era pîinea pentru o zi întreagă, de obicei cînd o primeai
o mîncai imediat. Apoi răbdai. Răbdarea era lungă şi grea, din punctul
acesta de vedere. Apoi urma programul obişnuit. Adică stăteai în celulă.
Şi aşteptai. În zilele bune eram scoşi în curte, ne mişcam în cerc, cîte
douăzeci de minute, la distanţă unul de altul, să nu putem comunica.
Eram scoşi deţinuţii din cîteva camere, din cîteva celule. Acesta era actul
de bunăvoinţă cel mai mare pe care îl făceau gardienii. În rest, zăceam în
celulă, într-o atmosferă de aşteptare şi deznădejde.
– Cît era de mare o celulă?
– O celulă era de patru metri pe doi.
– Deci opt metri pătraţi. Şi cîţi eraţi în acest spaţiu extrem de mic?
– La început, în anul 1950, cînd eu am ajuns în Aiud, aveam
douăzeci de ani atunci, şi îmi amintesc că am fost introdus la etajul doi,
spre nord, în celula 199. Nu era nimic în celulă, absolut nimic, şi ne-au
băgat cîte opt în fiecare celulă, stăteam unul lîngă altul, fără rogojină pe
jos, fără nimica. Şi aşa am stat luni de zile pînă ce şoldurile noastre şi
dreptul şi stîngul începuseră să puroieze, fiindcă era tare duşumeaua iar
noi eram din ce în ce mai slabi. Fiindcă acolo se murea de foame. Şi
zilnic se murea de foame. În scurt timp vedeai că nu te mai puteai ridica
de jos decît ţinîndu-te de perete şi cînd ajungeai pe verticală trebuia să te
obişnuieşti pentru că celula se învîrtea cu tine. Şi abia apoi puteai să faci
doi, trei paşi, înainte şi înapoi. Că nu aveai unde să te mişti, în opt metri
pătraţi şi în înghesuiala aceea. Apoi venea la prînz mîncarea – şi ce era
mîncarea? – era un polonic de patru sute de grame cu o fiertură. Cînd era
varză, aveai cîteva fire, în rest era apă. Cînd era fasole, numărai douăzeci,
douăzeci şi două de boabe. Mai era arpacaşul, la fel număram boabele de
arpacaş fiert în multă zeamă. Ce înseamnă arpacaş? Denumirea vine din
maghiară şi înseamnă orz decorticat. E un aliment fără valoare nutritivă,
e pentru animale iar pe om îl îndobitoceşte. Abia la a treia condamnare,
după 1970, s-a scos orzul decorticat din alimentaţie, chiar şi din
alimentaţia deţinuţilor şi asta printr-o înţelegere internaţională. Orzul a
rămas, astfel, numai pentru animale. Luat aşa, calculat, mîncarea pe care
o primeam într-o zi cu bunăvoinţă ajungea la şase sute de calorii, în
condiţiile în care un om are nevoie, ca să supravieţuiască, de două mii
patru sute de calorii pe zi. Noi aveam şase sute…!
– Ce se întîmpla după amiază? Care era programul unei după
amieze obişnuite?
– Acelaşi program…
– Dar ce însemna program?
– Nimic. Aşteptai, în întuneric, chircit pe o parte şi pe alta, pe o
duşumea rece, să treacă timpul. Atîta. Programul era al călăilor, să cedezi
psihic, să te dezumanizezi, să înnebuneşti, să mori. Noi nu eram acolo, în
puşcăria comunistă, nişte deţinuţi care îşi ispăşeau o pedeapsă, noi eram
închişi ca să dispărem, să murim încetul cu încetul. Ne mai învîrteam ca
să nu amorţim, vorbeam în şoaptă, încercam să ne convingem unul pe
altul că nu am murit, ne îmbărbătam.
– Deci totul se petrecea în celulă. Opt oameni, în opt metri pătraţi,
încercînd să supravieţuiască. Prin uşă treceau doar speranţa şi gîndul.
Acestea erau cele mai vii lucruri din acel peisaj mortificat.
– Aşa e. Nu ne-am pierdut nici o clipă speranţa.
– Şi ce speraţi?
– Că vom fi liberi. Atunci gîndeam la moment, eram noi, fiecare în
parte şi mai era sistemul care voia să ne îngenuncheze, să ne facă să
dispărem.
– Era întuneric în celulă?
– La început, da. Apoi ni s-au pus un fel de jaluzele şi celulele erau
în semi-întuneric. Erau nişte jaluzele din lemn care erau orientate înspre
cer.
– Puteaţi să citiţi?
– Nici pe departe. Era interzis complet. Dacă ţi-ar fi găsit numai un
colţ de ziar, te băga la izolare.
– Puteaţi vorbi unul cu altul?
– Da, dar numai în şoaptă.
– Cum erau aleşi deţinuţii dintr-o celulă? La întîmplare sau după o
anumită regulă, după o anumită pedeapsă…?
– La început, la întîmplare, dar mai tîrziu au fost diferite formule
după care erau grupaţi în celule. De exemplu, au fost şi în ordine
alfabetică. După aceea pe categorii intelectuale, profesionale. Oricum,
tovarăşii de celulă se schimbau periodic, unii primeau alte pedepse, alţii
erau mutaţi la alte închisori. Îşi făceau de lucru cu noi, să dea impresia că
au multă treabă, că fiara luptă împotriva comunismului chiar din celulă.
– După amiază, în celula semi-întunecată, vorbind doar în şoaptă.
Se mai întîmpla ceva? Vă ideologiza? Vă puneau să citiţi documetele
partidului, să ascultaţi prelegeri despre viaţa nouă…? Ce se mai
întîmpla? O zi e lungă, mai ales cînd nu faci nimic.
– Nimic din toate astea. Eram ca nişte saci de cartofi într-un siloz.
Trebuia să murim datorită propriei inutilităţi, să turbăm, să ne umilim, să
dispărem. Asta se dorea, de fapt.
– Cum se petrecea o seară obişnuită?
– La ora optsprezece se schimbau gărzile, venea gardianul din tura
de noapte. Vă daţi seama, în amorţeala aceea pînă şi acest lucru era un
eveniment. Apoi iarăşi aşteptam, zăceam. Ar putea cineva să facă un
exerciţiu, măcar mental, de ce însemna acea aşteptare, în acele condiţii?
Apoi era stingerea…
– La ce oră era stingerea?
– La ora 21 la început, mai apoi la ora 22.
– Aveaţi paturi în celule? Că nu aţi spus nimic de ele pînă acum…
190
– Nu, nici pe departe. Am avut paturi, hăt, tîrziu…!
– Deci totul, viaţa, se petrecea jos, pe duşumea. Sau pe piatră?
– Nu, aveam norocul să nu fie ciment pe jos ci duşumea.
– Noaptea vă era respectat somnul?
– Păi ce somn mai era acela, cînd zăceai flămînd şi gol tot timpul.
Gardienii te lăsau în pace, fiindcă dormeau şi ei noaptea, moţăiau.
– Asta a fost, hai să zicem, în perioada obişnuită. Dar cum se
petreceau lucrurile la reeducare? Cît aţi stat la reeducare?
– Patru ani. Mai precis, reeducarea la Aiud a început în anul 1960 şi
s-a terminat în anul 1964. Au fost şi ceva pregătiri, chiar înainte de `60.
Dar cele mai multe despre reeducarea din Aiud le poate spune Valeriu
Anania, cel care a condus, de fapt, reeducarea. El se cunoştea cu Crăciun,
directorul închisorii, încă din anul 1946, cînd a fost greva studenţească de
la Cluj, grevă condusă chiar de Anania, care era student. Odată şi odată
tot trebuie să iasă adevărul la iveală, măcar dînsul ar trebui să facă
mărturisirile finale. Nu putem face lumină pentru acele timpuri, dacă nu
recunoaştem vinovăţiile şi pe vinovaţi.
– Care era programul unei zile – dacă putem să-l numim program
– la reeducare?
– Pentru cei reeducaţi sau pentru cei care au refuzat reeducarea? Că
erau ipostaze diferite.
– Normal, pentru cei care au refuzat reeducarea, fiindcă eraţi
printre ei…! Cum era mîncarea, de exemplu?
– La început, numărul celor care au refuzat reeducarea a fost mai
mare. După aceea s-a tot subţiat, dar cei care conduceau reeducarea au
uzat de toate mijloacele, încît la sfîrşit au rămas verticali doar cincizeci şi
şase de oameni din şapte mii, cîţi fuseseră la început. Cei şapte mii de
oameni au fost scoşi din celule, ca să nu fie otrăvit mediul care începea să
devină curat, şi în fabrica Stoica, care era alături, fabrică luată de
închisoare, s-au făcut dormitoare foarte multe şi mari, avînd aici tot
confortul: pătură, mîncare bună, cărţi şi bineînţeles, vorbesc la figurat,
otrava care li se dădea zilnic şi care era lecţia care era împotriva
neamului românesc, a bisericii şi a legionarilor. Pentru că pentru
comunişti Biserica a însemnat cea mai mare piedică, iar legionarii erau
cea de a doua mare piedică.
– Care era, totuşi, programul unei zile a unui deţinut care nu
accepta reeducarea?
– Acei care au refuzat reeducarea au fost băgaţi în zarca. Zarca a
fost făcută de Bruckental, guvernatorul Ardealului, în timpul Mariei
Thereza, el fiind şi unul dintre amanţii ei, după cum se ştie şi era
închisoarea numai pentru români. Zarca avea parter şi etaj, cu 74 de
celule. Încă din 1928 zarca a fost declarată insalubră pentru că pînă la un
metru, un metru şi ceva zidul era umed, tot timpul umed şi acolo era cel
mai bun sistem, pentru comunişti, de a ucide oamenii, încet, încet, cu
metodă. În zarca, în timpul reeducării, la ora 5 dimineaţa era deşteptarea
şi la ora 10 noaptea era stingerea.
– Iar peste zi stăteai în umezeală, dîrdîind de frig…
– Peste zi stăteam numai în picioare, nu aveam voie nici măcar să
atingem patul, nici măcar să ne rezemăm de pat. Iarna se dădeau doar
cîteva lemne, era cîte o sobă de metal care nu făcea mai deloc căldură. În
gamela pe care o aveam în dotare puneam apă, o puneam pe sobă şi
făceam apă fierbinte şi eram foarte fericiţi că puteam bea apă fierbinte.
Programul era unul singur: foame, frig, stat în picioare. Adică
exterminare.
– Şi se murea, se murea în condiţiile astea, nu-i aşa? Cum se murea
la Aiud, domnule Caraza? Moartea era o dramă sau o izbăvire?
– Moartea era banalizată, acolo, devenise un act statistic pentru
administraţie. Cînd duceau mortul la Rîpa Robilor, locul unde erau
îngropaţi cei care nu rezistau, unde acum este un monument
impresionant, care se regăseşte şi pe coperta cărţii mele, erau nişte sicrie
de serviciu care erau manevrate de cîte patru deţinuţi. Doi trăgeau, doi
împingeau. Iar împrejur erau doi, trei sau chiar patru gardieni cu armele
în mîini, care păzeau cortegiul improvizat. Dar în momentul în care
ieşeau pe poartă, unul din gardieni, cu o sulă mare înţepa mortul în inimă,
de cîteva ori, ca să fie sigur că e mort, că nu e o moarte aparentă şi să nu
cumva să-şi revină, să scape şi să evadeze din cimitir. Se spune că era
mormînt pentru fiecare şi că fiecare avea sicriul lui. Nu-i adevărat, cînd
se ajungea acolo era o groapă unde se răsturna mortul, hainele de la
puşcărie erau recuperate, că erau pe inventar şi era îngropat doar în
ismene, în chiloţi sau chiar în pielea goală. Aşa au fost aruncaţi în groapă
începînd cu un Mircea Vulcănescu, continuînd cu mari somităţi ale
neamului nostru. Pentru că Aiudul, în afara faptului că a fost cea mai grea
închisoare din sud-estul Europei, a fost închisoarea intelectualilor. Acolo
au murit treizeci şi patru de generali, acolo au murit savanţi, ingineri,
doctori, preoţi, toţi parte din crema inteligenţei neamului românesc. Şi
aşa cum am mai spus, locul acela, din cimitirul de la Aiud, e plămădit cu
creierul şi cu sîngele inteligenţei româneşti.
(Fragment din volumul de mărturii: Închisoarea de la Aiud.
În intimitatea iadului)
