Breviar editorial
Emil Nicolae: Lecţii despre fiinţarea poemului
Poetul Emil Nicolae a făcut o plăcută
surpriză cititorilor săi, publicînd la Editura
“Limes” din Cluj-Napoca, în condiţii grafice
de excepţie, o nouă carte de poezie cu un titlu
definitoriu, « Poezia nu e decît slăbiciunea
artei » şi un subtitlu care trimite la grafica
volumului, “Cu 6 deSemne şi o copertă de
Dinu Huminiuc”. De altfel colaborarea sa cu
pictorul Dinu Huminiuc este mai veche, cei
doi îmbinînd armonios cele două arte, poezia
şi pictura, de mai bine de zece ani.
Deşi volumul, alcătuit din şase cicluri
de poeme fără titlu, cuprinde texte scrise în diferite perioade de creaţie
ale autorului – primele două cicluri sînt preluate din două cărţi apărute în
1997 şi 1994, după cum aflăm dintr-n colofon de pe ultima copertă
interioară a cărţii -, acest lucru rămîne insesizabil deoarece autorul are
iscusinţa de a « omogeniza » tonul discursului liric pe toată cuprinderea
cărţii. Pare un lucru făcut programatic de către alcătuitorul cărţii, pentru
că majoritatea poemelor, doar cu cîteva excepţii, parcurg aceeaşi tematică
– fiinţarea poemului.
În general, poeţii scriu rar texte care să trimită la actul creaţiei,
construcţiei poemului mai bine zis, iar atunci cînd o fac au tendiţa de a se
detaşa de subiect, de a-l rezolva prin exerciţii ludice sau, pur şi simplu,
de a-l trata cu ironia necesară. Emil Nicolae tocmai pe asta mizează în
cartea sa. Probabil de unde şi acest titlu de carte mult prea lung, voit
prozaic, la limita dintre eseu şi poezie. Şi, nu întîmplător, autorul
strecoară în carte, din cînd în cînd cîte o poezie scrisă în vers clasic :
« Istoria privită azi în faţă », « Să treci întreg prin lume », « Suflet
laminat d sentimente », « Riscul de a înghiţi » ş.a., semn că ne aflăm în
faţa unui virtuoz, care a învăţat foarte bine alfabetul poeziei.
Cum precizam, majoritatea textelor “explică” tainele laboratorului
poetic. Iată cum începe unul dintre poemele care susţin afirmaţia mea:
„Acest discurs trebuie înfăşurat bine / ca să nu cadă scamele din el – /
vorbele / înfăşurat precum pătura portocalie / din care n-au căzut umbrele
/ voastre după îmbrăţişare”. Acelaşi stil programatic în întîlnim şi în
multe alte poeme. Următorul, însă, pare a fi mai reprezentativ pentru ami
susţine ideea: “O mulţime de cuvinte se îngrămădesc / gesticulează şi
dau ocol / se agită / şuşotesc şi se miră / se apropie şi se depărtează / se
îmbrîncesc unele pe altele încercînd fiecare / să ocupe o poziţie cît mai
favorabilă / în unghiul care expune vederii / acel sentiment nud / inocent
/ speriat… » Autorul ştie să fie şi sentimental cu cititorul său, din cînd în
cînd (întîmplător, iată, chiar aşa debutează şi poemul) : « Din cînd în cînd
mai lustruieşti medalii / retras lîngă albastre metereze / un sprijin de
răcoare-n după-amieze / din vara nesfîritelor detalii // dar din adîncul
razei din medalii / imaginea ţi-o pierzi din cînd în cînd / cum pierde din
penajul ei arzînd / o pasăre căzută prin vitralii ».
Farmecul poeziei lui Emil Nicolae rezidă şi din măiestria cu care
el îşi cizelează versurile şi modul insolit în care îşi realizează scenariile
lirice (puţine, de altfel, în poezia sa), dar şi din felul în care îşi stilizează,
prin metaforă, secvenţele de realitate. Citam în acest sens, într-un semnal
anterior, o poezie scurtă, dar superbă în rotunjimea ei lirică, „Singură
oaia neagră mai paşte pe deal”, dar voi încheia recenzia cu o alta, la fel de
frumoasă, o adevărată bijuterie lirică, pentru care poate fi invidios oricare
poet adevărat: „De pe adînci suprafeţe / fuge imaginea ta / în miezul verii
de parcă / în lucruri se-ntîmplă ceva / iar mai tîrziu risipind / rare seminţe
de soare / cealaltă imagine-a lumii / prin alte lucruri transpare / şi chiar se
poate simţi / creşterea liniştii-n ele / cum urcă într-un pahar / somnul
esenţelor grele”.
Ultima carte a lui Emil Nicolae ne convinge că lirica sa capătă, cu
fiecare volum pe care îl publică, cu parcimonie dar şi cu o rigoare
aproape matematică, valenţe tot mai înalte. De regulă, la majoritatea
poeţilor, lucrurile se întîmplă tocmai învers. (Nicolae Sava)
Vasile Baghiu: Dinspre Europa spre sine
Vasile Baghiu, unul dintre poeţii importanţi din Neamţ, care, deşi
a venit mai tîrziu în poezie decît « plutonul » nemţean optzecist, a
contribuit fericit prin volumele sale de poezie la individualizarea acestuia
în lirica românească, se prezintă cititorilor cu o carte al cărei titlu creează
dileme: “Cît de departe am mers” (Editura « Limes », Cluj Napoca). Oare
poetul se referă la lungimea kilometrică a călătoriilor sale prin Europa (ca
bursier în mai multe rînduri prin cîteva oraşe europene din Germania,
Austria, Elveţia, Scoţia), sau se (ne) întreabă (deşi nu pune semnul în
cauză la sfîrşitul acestui titlu) unde a ajuns cu demersul său liric prin ceea
ce a scris pînă acum, cît a reuşit să-şi demonstreze crezul său poetic, ba
chiar proiectul său anunţat în manifestul « Himerismului », un nou curent
poetic lansat de el acum un deceniu ?
Nici una nici alta din cele două variante, doar poate amîndouă la
un loc, pe care autorul le îmbină armonios. Spun asta pentru că volumul,
care se deschide cu un crez poetic, este alcătuit din texte ce alternează
între nota de călătorie şi jurnalul liric, iar nu de puţine ori Vasile Baghiu
nu uită să teoretizeze anumite puncte ale proiectului mai sus amintit. « Ar
trebui să ştiu deja / cine sunt. / Între mine şi lumea din jur / se întîmplă un
conflict / care se exprimă / prin pace şi înţelegere. / Mereu ratez întîlnirea
/ cu mine », afirmă poetul din primele pagini ale cărţii. Evident, acest
conflict nu poate fi decît creator de poezie. Dar întrebarea
despre « departele » la care a ajuns este reluată, obsedant, în mai multe
poeme : « pentru că nu sunt atît de brav / să merg pînă departe, / nu încă
şi nu destul, / ci doar cît să încerc să fiu / un petit peu cool » sau « Sunt
doar cineva care crede / că moartea ţine de poeme / pe care aş vrea să le
scriu, dar nu pot, / pentru că nu am suficient curaj / să merg atît de
departe ». « Departele » celălalt, concret, transpare din majoritatea
textelor care, aflăm, par a fi fost scrise în diferite puncte europene: lîngă
statuia lui Mozart din Burggarten, în tramvaiul Ring-Rai-Ring în Viena,
pe dealurile din Cove Park, în cursa British Airwais, pe drumul de la
Kilereggan la Cove, Peaton Hill, Ardentinny, Blaimore, Strone Point ş.a.
Călătoriile sale europene se transformă, ne mărtuiseşte poetul într-o
poezie cu acest titlu, în adevărate « Experienţe literare », amintirile lor
devenind substanţă poetică. Chiar întîmplările cele mai banale prin care
trece « poetul european » sînt notate de el, ca un conştiincios autor de
jurnal, în texte poetice inspirate, călătoriile sale inţiatice au darul de a
emoţiona: « Ieri am făcut o poză / cu nişte flori galbene / pe acest ţărm de
lac scoţian / iar tu mi-ai spus într-un e-mail / că e foarte drăgută (…) Aş fi
vrut să fi continuat / discuţia, dar cred că dacă aş fi / îndrăznit să merg
mai departe (revine « departele » ; n.n.), / să vorbesc despre poezie / şi
chestii din astea, / ar fi fost deja / prea mult » sau « Am cumpărat un
încărcător de baterii / pentru camera foto / în Glasgow (…) Mă simt un
pic în afară, / ca şi cum aş avea necazuri, / aşa cum îmi simt inima
uneori », sau « Un bărbat japonez / făcea poze mulţimii / sur le Quai de
Mont Blanc / în Geneva. // M-a prins şi pe mine / cum admiram / imensa
fîntînă arteziană. // M-am gîndit atunci / pentru o clipă / că voi rămîne /
într-un album, / într-o casă din Tokio / sau din altă parte, / şi nimeni nu
va şti / cine sînt ». Fin observator al universului prin care trece, deloc
indiferent la lumea din jurul său (din care cauză, uneori, se simte frustrat
şi singur, precum în textul scris în oraşul său de domiciliu – mă refer la
poemul « Revelaţie »), poetul îşi găseşte liniştea deplină doar în sînul
familiei, acest lucru fiind spus direct, amintind de un celebră declaraţie
bacoviană : »Trăiesc viaţa pe care am scris-o / sînt iubit de femeia / pe
care o iubesc , / am doi copii minunaţi / şi aş putea să mai adaug / şi alte
lucruri bune, / în cazul în care sînt întrebat…» Confesor netrucat, şocant
de sincer uneori, acest autor care a venit în poezie cu « angoasele şi
complexele sanatoriului » pare în acest din urmă volum de poeme mult
mai sigur pe expresie, mai liniştit, mai calm în comunicare, chiar dacă
mai direct în confesiunea sa. « Tot ce scriu / pare să fie parte a vieţii. //
Tot ce trăiesc / arată ca scris. // Curînd / nu va mai fi nevoie / să-mi bat
capul / cu asta », spune el într-un poem de la sfîrşitul acestui volum, care
pare scris, spre deosebire de celelalte, doar din talentul sau nativ.
Un argument al faptului că Vasile Baghiu, poet de cursă lungă,
trăieşte în şi pentru poezie. Cu toată fiinţa sa, cum puţini dintre colegii săi
de breaslă au fericirea (sau nefericirea) să o facă. (Nicolae Sava)
