Lucian Alecsa – De veghe în lanul cu moroi,
Editura Limes, 2009. Poezia este, prin
definiţie, o punere a individului, cu trup şi
suflet, într-o situaţie limită. Fie că se
aventurează în universul macro, pînă dincolo
de limitele firii şi ale cunoaşterii, fie că se
umileşte la ultima consecinţă a materiei
presimţite, omul rămîne răspunsul materiei la
provocarea divinităţii. Cam asta demonstrează
poezia lui Lucian Alecsa din volumul „De
veghe în lanul cu moroi”, texte scrise cu
cerneală dar şi cu picături de perfuzie, după ce
îngerul din om a încercat să se debaraseze de
haina învechită a trupului, s-o lepede pe vreun pat de spital. Dar n-a fost
să fie, viaţa a ţîşnit prin cuvinte pentru că, vorba „unui personaj” din
poezia lui Alecsa: „dacă nu ai grijă de cuvinte, vei avea o eternitate de
rahat” (scuzaţi!). Poezia lui Lucian Alecsa din acest volum nu e
lamentaţie, ci uimire; nu e bocet, ci curiozitatea celui care se lasă în voia
valurilor, atunci cînd vîrtejul îl duce învolburat la vale, cînd spaima se
transformă în aventură a cunoaşterii-recunoaşterii limitelor, a peisajelor
care se transformă sub presiunea mentalului şi simţămintelor: „Fără a fi
învins am tot murit în cîteva rînduri/ dar nimeni, absolut nimeni, n-a
sesizat dispariţia mea/ chiar nici cei care m-au ţinut în formol/ de fapt eu
am folosit moartea/ ca pe o stratagemă a sinelui meu mereu rebel/ e o
poveste antrenantă cu mii de feţe/ consumată la fapt de seară/ priveşte
firişorul acela de sînge aproape invizibil/ ce se prelinge pe şira spinării
ca o lipitoare/ te împarte pe emisfere/ una rămîne la dispoziţia ta/ iar din
cealaltă muşcă diavolul cu nesaţiu/ cînd îşi pierde dantura sau i se pare
că nu mai ai gust/ te înşfacă de suflet/ aici e mult mai atent/ te gustă doar
cu dinţii de lapte/ îi plac enorm de mult măruntaiele tale/ mai concret
spus viscerele emoţiilor excitate/ / cică ar conţine ceva sevă
halucinatorie/ precum capsulele de mac/ cînd se plictiseşte se
preschimbă într-o pisică neagră/ îţi taie de cîteva ori calea/ şi ţuşti la
beregata cîte unui gînd zurliu/ nu-ţi lasă timp să te aperi/ nici cît să-ţi
tragi aer în alveolele umbrei/ biata de ea, se stafideşte ca o ciupercă sub
arşiţă/ dar nu dispare de tot/ se multiplică pe ochiul nopţii/ mereu viu şi
însetat de secreţii umane/ aşa am ajuns o caracatiţă neagră/ aruncat de
valuri pe plaja unui alt destin/ nu dispera, acesta eşti de fapt tu”.
