Ioan Pintea – Casa teslarului, Editura Cartea
Românească, 2009. Cînd Dumnezeu reface
lumea, periodic, din generaţie în generaţie, după
calculele sale de nepătruns, împarte judicios
poeţii pe fiecare regiune, zonă, localitate, ca
nimic din ce a făcut dînsul pe lume să nu rămînă
necîntat, de nedescifrat sau de re-încifrat cu
cuvîntul. Aşa se face că pe Ioan Pintea l-a făcut
preot ortodox şi l-a înşurubat în inima
Năsăudului, de acolo de unde porneşte şi se
sfîrşeşte Maramureşul. Şi nici nu ar fi putut în
viaţa asta Ioan Pintea să crească şi să înflorească
poeticeşte în altă parte din lume, ar fi fost ca şi
cum ai smulge o floare de pe Olimp şi ai încerca să o creşti în balconul
tău din Botoşani: i-ar lipsi aerul cu gust de înalt. Spun asta deoarece în
cartea „Casa teslarului”, o colecţie de bijuterii poetice, scrise de Ioan
Pintea cu inspiraţie matură, am găsit (şi) o „ţîpuritură” de o frumuseţe
care îngînă întemeierea mitico-divină a Maramureşului: „mă/ io cîn` am
fă` maramureşul/ zice Domnul/ m-am răzgîndit de trei ori/ şi abia a
patra oară l-am inventat/ nu mai era lut/ nu mai era piatră/ nu mai era
lemn/ nu mai era apă/ nu mai era nimic/ a trebuit să deschid din nou
cerurile/ şi direct din rai/ cu tot cu botiza/ cu tot cu gutîi/ cu tot cu
săpînţa/ să ţîp maramureşul!// mă!/ da` nu l-am gătat/ şi tot lucru la el/
n-am pic de odihnă/ mai am de cioplit cîteva porţi şi o troiţă/ Duminica
stau şi-l privesc/ pot fi întrezărit cînd nu plouă/ cu desagi înfloraţi şi cu
clop/ plutind ca un personaj de rousseau vameşul/ pe deasupra lui!//
mă!/ zice Domnul/ eu îs un cocon/ în fiecare noapte/ împreună cu îngerii/
cu arhanghelii/ cu heruvimii şi serafimii/ cobor/ prin paratrăsnetul
bisericii din ieud/ şi cu un cuţitaş de lemn/ răsfoiesc/ pînă la dimineaţă/
cărţile vechi de la strană/ şi cîntăm aleluia!..”.
