Cum se integrează în fabrica de deflație o țară care are nevoie să importe iar inflație.
Discuţia deschisă de preşedintele Băsescu, despre necesitatea cedării de suveranitate a statelor în scopul supravieţuirii Europei, reia în termeni tranşanţi teza fondatoare a UE. Marea problemă pentru România este că teza fondatoare nu a luat în calcul apartenenţa unor economii marginale.
Uniunea este o adevărată colecţie de contraste şi de posibile rezolvări. Există economii bazate pe economisire şi export dar şi altele orientate mai mult către credit şi consum. Circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalului încearcă să regleze diferenţele. Există trezorerii disciplinate şi trezorerii nărăvaşe, iar aici intervin tentativele (ratate până acum) de coerciţie, apoi pachetele de salvare.
Există însă şi un alt mare contrast, pe care Uniunea, ocupată cu primele două probleme, nu și-a găsit timp să-l rezolve: contrastul dintre economiile puternice, bine-capitalizate, și cele emergente care doar speră să ajungă din urmă. În cazul Poloniei, Cehiei, Slovaciei sau chiar al Ungariei, lucrurile aproape că s-au rezolvat de la sine, în timp. Investițiile masive au adus economiile respective la un nivel apropiat de cel al UE și chiar au deschis calea țărilor respective către OECD.
În schimb, țări ca România sau Bulgaria au avut la dispoziție prea puțin timp și mult prea puțin talent pentru a putea schimba liga. Criza financiară le-a găsit încă rămase în urmă. Iar traumele prin care trec acum piețele financiare mondiale, combinate cu stângăcia de care dă dovadă România în a momi investitori, fac puțin probabilă întoarcerea valurilor de bani de până în 2008.
O eventuală uniune mai strânsă – “Statele Unite ale Europei” – nu poate fi de natură să rezolve discrepanța ci doar s-o agraveze.
Europa are în față două scenarii: cel inflaționist, în urma căruia datoriile să fie monetizate iar toți deținătorii de euro să împartă paguba respectiv cel deflaționist, în cadrul căruia statele să-și restrângă cheltuielile și să-și micșoreze, în timp, datoriile.
Care-i cea mai bună soluție pentru Europa ca întreg este chiar și acum subiect de dispută între economiști. Variantei inflaționiste îi lipsește sprijinul politic din partea statelor disciplinate, în frunte cu Germania. Variantei deflaționiste îi lipsesc mecanismele de aplicare unitară, adică exact cedarea de suveranitate către un guvern central mult mai bine articulat.
Pentru România, lucrurile sunt însă mult mai simple. O abordare deflaționistă s-ar dovedi catastrofală. Mai puțini bani obținuți din exporturi, mai puține investiții și credite mai scumpe. Ar însemna, practic, sfârșitul convergenței reale, adică al traseului de ajungere din urmă. Sigur, există întotdeauna varianta de-a crește prin forțe proprii, însă până acum această variantă a rămas doar o ipoteză.
În mod cinic și trist, varianta mult mai bună pentru România este scenariul inflaționist în exterior, acompaniat de prudență fiscal-monetară în țară. O monetizare masivă a datoriilor în SUA și UE ar putea relua procesul de transfer sălbatic al capitalului pe care l-am văzut până în 2008. Da, inflația este o confiscare de avuție, însă România ar fi în tabăra beneficiarilor.
Desigur, valurile de bani ar veni cu aceleași riscuri ca și atunci: supraîncălzirea economiei, multe investiții ratate și bule financiar-imobiliare. Însă când alternativa este rămânerea în stadiul de semi-dezvoltare, riscul poate că merită asumat.
Punct în care România începe să conștientizeze de ce integrarea politică a UE nu a fost posibilă până acum: chiar și într-o astfel de asociere, interesul fiecărui membru este aproape întotdeauna diferit de media tuturor intereselor.
sursa-http://www.riscograma.ro/4803/ar-avea-loc-romania-printre-statele-unite-ale-europei/
