Povestea a multe trădări, adevărate și închipuite.
“Cred ca majoritatea cetatenilor romani nu constientizeaza doua adevaruri fundamentale din istoria lor recenta. 1. Romania a pierdut cel de-al doilea razboi mondial. Asta nu e o opinie. E un adevar istoric, politic si de drept international afirmat ca atare in preambulul Tratatului de Pace de la Paris din 1947. 2. Romania a pierdut pe drept cel de-al doilea razboi mondial (…)”, scrie Sorin Cucerai pe liberalism.ro
De ce un lucru atât de banal are aura unei revelații? Într-adevăr, misticismul național aproape că a reușit să amestece aceste adevăruri nerostite într-o ciorbă de sofisme. Nuanțele, contextualizările, chiar și circumstanțele atenuante sunt necesare. Dar ele nu sunt de natură să răstoarne sensul unor fapte altfel limpezi.
Sau poate mă înșel, iar cei ce caută de ani de zile prin Biblioteca Academiei au reușit să găsească altceva…
1. Trădarea demnității. Aproape nimeni n-a încercat să nege drama României, întrecută doar de a Poloniei: cele două țări au fost sfâșiate la propriu de marii lor vecini, de la Est și de la Vest. Politicienii români au ales să-și păstreze liniștea și privilegiile, socotind cinic că le rămâne destul. Însă cam aici se sfârșește consensul național și începe un lung șir de răstălmăciri.
2. Trădarea de țară. România, sub o dictatură militară filo-nazistă, s-a aliat cu unul dintre cei doi inamici. Practic, guvernul celor doi Antonescu s-a comportat ca un regim de ocupație german, consfințind una dintre cele două pierderi teritoriale. Speranțele că loialitatea dovedită îl va determina pe Hitler să restituie Transilvania de Nord erau, în cel mai bun caz, prostești. Germania avea cel puțin la fel de multă nevoie de loialitatea Ungariei, față de care avea în plus și datoria cuvântului dat. Mult mai probabil era scenariul strivirii ulterioare a foștilor aliați, căci nici maghiarii și nici românii nu erau considerați “rasă pură”.
3. Trădarea aliaților. Alianța cu Axa, militară și mai ales economică, a echivalat cu un act de război față de Marea Britanie, Franța și SUA… adică adevărații aliați ai României. Ei garantaseră înfăptuirea Marii Uniri (iertându-ne chiar o primă mică trădare comisă prin pacea separată din 1917). Franța era sub ocupație iar Marea Britanie sub asediu, în timp ce România alimenta cu benzină avioanele germane și întărea armata nazistă cu trupe pe frontul de Est, permițându-i astfel să păstreze trupe mai multe în Vest.
4. Trădarea oportunității. “Români, vă ordon treceți Prutul” – faimosul ordin care transformă tot războiul într-o doină de vitejie. România era perfect îndreptățită să treacă Prutul și, teoretic, orice râu sovietic, dar NU în alianță cu Germania sau în vreun fel în care să ajute efortul nazist împotriva restului lumii. Era minimum de concesie pe care îl mai putea face România aliaților. Iar în cazul Finlandei, asta s-a dovedit o opțiune inteligentă. Fostul ducat rus nu a semnat Pactul Tripartit, nu a avansat mai departe de teritoriile pierdute, ba chiar a protejat pasiv Leningradul în timpul asediului care a ucis un milion de civili. La sfârșit, Finlanda a pierdut doar o mică parte din teritoriu și a găsit o formulă de compromis pentru a scăpa de comunism.
Ceea ce a ratat România în 22 iunie 1941 a fost șansa unică a negocierii de pe poziții răsturnate. Monstruoasa coaliție care rupsese țara intrase în conflict, iar România putea obține maximum de câștig păstrând trupe tefere, pentru sfârșitul conflictului. Moment în care ea ar fi putut negocia, amenința și da ultimatumuri chiar și unor aliați care cândva păreau mult mai puternici.
Nu era nevoie de clarviziune pentru luarea unei astfel de decizii ci, dimpotrivă, de lucrul la care politicienii români se pricepeau cel mai bine – de inacțiune. Doar o decizie catastrofală putea dărâma acest echilibru, iar decizia a venit.
5. “Trădarea occidentală”. Da, puterile vestice au fost prea îngăduitoare cu naziștii, însă asta era să le fie fatal chiar și lor. Într-adevăr, au preferat să-și salveze pielea decât să-și păstreze angajamentele cu orice preț. Însă România a renunțat la orice pretenție morală în momentul în care s-a aliat cu Axa. Scuza că “nu avea ce face” este prea ieftină – nu îi obliga cu nimic. Iar între un aliat incomod și periculos cum era Uniunea Sovietică și un aliat haotic și nedemn de încredere ca România, opțiunea a fost facilă.
6. “Trădarea Germaniei”. Din punct de vedere militar a fost, tehnic, o trădare. Însă este cea mai puțin gravă dintre toate. România funcționa, de facto, ca un regim de ocupație iar înfrângerea era iminentă. Regele, militarii și politicienii care au dat lovitura de stat aveau de ales între a trăda camarazii de arme și a-și trăda propriul popor. Așa stângaci, precipitat și tragic, au luat decizia corectă, iar ceea ce li se poate reproșa este că nu au luat-o mult mai devreme – pentru a preveni toată nebunia.
De fapt, principala nuanțare care ar putea atenua locul nefast al României în război ar fi lămurirea felului exact în care Antonescu a fost propulsat în fruntea țării.
7. “Trădarea abdicării”. Teoretic, plaja de interpretare este largă și oricine are dreptul la o opinie oricât de tranșantă: “Ce-aș fi făcut eu, ce n-aș fi făcut dar aș fi pretnis de la un rege, ce-au făcut alții în situații asemănătoare” sunt câteva dintre întrebările de ghidaj. Iar un răspuns onest poate fi acceptat bărbătește.
Dar dacă adaugi doar câteva ingrediente otrăvite – o relativizare morală a unui criminal care “nu era șef de stat”, chipul său fluturat ostentativ de pe o copertă de revistă, o insultă grosolană contra celui care l-a îndepărtat de la putere (dar referitoare, în aparență, la alt moment), atunci totul devine o ticăloșie național-securistă.
